Acad. Ioan-Aurel Pop: Teama de trecut?

Toate discuțiile acestea, așa de aprinse uneori, despre programa de limba și literatura română la clasa a IX-a mi-au lăsat un gust amar. M-am întrebat cu ce greșesc eu, din moment ce atâția oameni la care țin și pe care-i știu tobă de carte se opun tratării diacronice a literaturii noastre. Mă așteptam, firește, la discuții, pentru că niciun om nu le știe singur pe toate, dar la discuții de formă și nu de fond. Fondul predării literaturii „din cele mai vechi timpuri până astăzi” mi se părea de la sine înțeles, mai ales după „experimentul” nefericit făcut deja în școala românească de prin anii 1990 și, mai ales, 2 000 încoace. După 1989, unii „exegeți” au înțeles greșit modernizarea și renunțarea la „balastul ideologic comunist” și au repudiat și aspectele de fond ale unor domenii, fără de care acele domenii nu mai există. Un astfel de aspect este istoricitatea. Istoria ca disciplină școlară, Limba și literatura română (și nu numai), Filosofia și altele sunt prin natura lor studii de succesiune, adică nu se pot înțelege fără diacronie. Nu se pot studia întâi revoluțiile de la 1848 și ulterior Marea Revoluție Franceză și, după aceasta, arhitectura Renașterii, așa cum nici aprofundarea lui Titu Maiorescu nu se poate face înainte de a cunoaște Școala Ardeleană – prima tentativă de sincronizare a noastră, inclusiv pe tărâm literar, cu Europa Occidentală, prim încercare de a aduce spre noi fondul apusean peste forme de factură răsăriteană.

După 1989, s-au amestecat toate, după plăcerea unora, încât a dispărut cu totul simțul timpului din studiul școlar. Faptul nu a fost cauzat doar de dorința de a nu fi precum „comuniștii” (aceștia fiind Mihai Ralea, Tudor Vianu, Perpessicius, Mihail Sadoveanu, George Călinescu,

Eugen Simion, Nicolae Manolescu și mulți alții), ci și din încercarea nefericită de ne alinia unor mișcări negaționiste, precum „Anularea culturii”, „Treziții” etc. Pentru unii, tratarea cronologică (patronată atunci și de Nicolae Manolescu) ar fi fost o „invenție” a regimului totalitar, ceea ce este complet greșit. Pe acest fond, au venit mișcările amăgitoare de care vorbeam. Acestea urmăresc, între altele, „raderea” trecutului, cu toate ale lui, inclusiv realizările culturale, literare, inclusiv creatori precum Dante, Cervantes și Shakespeare. Tot ceea ce vine din trecut ar trebui – după acești noi „exegeți” – distrus sau ignorat, ca să putem începe o „viață nouă”, cu „oameni noi”, debarasați de orice moștenire. Dar treaba asta seamănă teribil de mult cu marxismul sau comunismul. De fapt, sună a comunism sadea. „Dictatura proletariatului”, „distrugerea lumii vechi”, „crearea omului nou”, renunțarea la scriitorii „burghezi” etc. sunt sloganuri pe care generațiile mai vechi le știu și știu la ce rezultate dezastruoase au condus. Și comuniștii au vrut să-i învețe pe copii și tineri la școală că adevărata lume începe cu ei și că doar ei sunt purtătorii „progresului”. Nu degeaba, imitatorii lor de azi sunt chemați „progresiști”.

Dar oare numai atâta să fie? Eu simt cumva parcă și o teamă de istorie în lumea de azi și, mergând mai departe, văd că, de fapt, este o teamă de memorie, de memorare. Ducând firul gândirii mai departe mă înfiorez: teama este de cunoaștere, de efort, de muncă stăruitoare. În anii 2 000, nu s-a renunțat doar la istorie și la istoria literaturii, ci și la gramatica limbii române, scoasă complet din programele de liceu. Rezultatul a fost o necunoaștere corectă generalizată a limbii române, în primul rând, și a literaturii, în al doilea rând. Unii dintre mai tinerii sau mai vârstnicii profesori și colegi care se tem de istorie spun că, pe de o parte, cronicarii, Cantemir și chiar Ion Budai-Deleanu sunt plictisitori și nu au „priză” astăzi, în era digitală, iar, pe de alta, că sunt greu de studiat, de „digerat” de către elevi în clasa a IX-a. Argumentele sunt falacioase. Nimeni nu cere să fie citiți integral acești autori, să devină lecturi obligatorii letopisețele, „O samă de cuvinte”, „Divanul” sau „Țiganiada”. Niciodată nu s-a pretins așa ceva, nici măcar sub comunism. Dar anumite fragmente trebuie cunoscute și comentate. De ce să comenteze elevii texte sportive, regulamente de ordine interioară, statute, limbaj cotidian – care oricum se cunosc, vrând-nevrând – și nu texte literare? Niciun asemenea text, chiar dacă este scos din Eschil sau din Vergiliu, nu este plictisitor, cu o condiție: să fie profesorul bun și să știe cum să-l prezinte în mod atractiv. Din păcate, profesorii buni, dăruiți cu har, sunt tot mai rari. Iar ideea că cronicarii și Cantemir sunt mai greu de studiat decât Eminescu și Rebreanu este una năstrușnică și poate ieși doar din mintea necunoscătorilor. Oare Mircea Cărtărescu este mai ușor de receptat în clasa a IX-a decât George Coșbuc? Cum să se poată imagina așa ceva? Și chiar dacă, prin absurd, ar fi așa, cum să inversăm noi ordinea naturală? Atunci, trebuie să-i învățăm pe elevi că Sadoveanu și Călinescu sunt suspendați deasupra timpului și că oricum ar fi apărut și fără Ion Creangă și Titu Maiorescu, să spunem. Or aceasta nu este doar distorsionarea realității, ci și introducerea absurdului în educație. Lumea noastră a apărut în timp, cândva și de acolo a mers înainte. Toate au decurs de la simplu la complex și de demult spre prezent. Orice abatere de la prezentarea lumii „așa cum a fost” (spun asta după cuvintele lui Leopold von Ranke) este greșită. Firește, nu este vorba despre o prezentare exhaustivă și nici perfectă și nici sută la sută adevărată. Numai Dumnezeu deține perfecțiunea și adevărul absolut; noi, oamenii, operăm cu adevăruri omenești, parțiale și cu realități mărginite. Dacă urmărim aflarea adevărului, îl și găsim, în limite rezonabile. Cred că asta trebuie să facem în școală cu elevii. După liceu, vor descoperi ei și adevărul-coerență, și adevărul deconstructivist etc. Dacă le răsturnăm lumea din școală, ce vor mai face ei la maturitate? Cum să facem cu ei, de exemplu, iubirea în literatura română, când ei nu știu când a fost scris „Sburătorul” lui Heliade și când a fost scris „Luceafărul” lui Eminescu? Ajungem la întrebarea pe care mi-a pus-o mie un elev de clasa a IX-a acum câțiva ani: De ce e așa de „copilăroasă” piesa „Chirița în Iași” față de piesa „Steaua fără nume”? L-am întrebat de autori și de perioada/perioadele în care au trăit. Abia și-a adus aminte de Vasile Alecsandri, dar era convins că cei doi autori (Alecsandri și Mihail Sebastian, rămas anonim în mintea lui) au trăit în același timp și au aparținut aceleiași direcții în dramaturgie, că unul scrie bine și altul scrie rău.

Și mai este ceva care explică respingerea istorismului. Prezentarea și înțelegerea diacronică literaturii presupune cunoașterea profundă a istoriei generale și naționale. Nu poți să-i faci pe cronicari fără să știi ce înseamnă secolul al XVII-lea european și românesc, iar studiul acesta presupune iarăși muncă stăruitoare. Nu ajunge să-i declari pe cronicari umaniști târzii, ci trebuie să definești clar umanismul ca ideologie a Renașterii, iar Renașterea timpurile drept încercare de imitare a clasicismului greco-roman. Dar ce este clasicismul greco-roman și așa mai departe? Dacă le spui elevilor de colegiile iezuite de la Bar, Liov, Camenița, trebuie să știi ce erau iezuiții. Or, e mult mai simplu să nu faci nicio încadrare cronologică și culturală, să „deconstruiești” lumea, să o iei mereu de la capăt, să-i pui pe toți în aceeași oală și să nu te intereseze ce înțeleg elevii. O altă observație a inamicilor diacroniei este legată de plăcerea elevilor și, adaug eu, a profesorilor. Dar oare, la școală studiem numai ceea ce ne place? Dacă nu ne place poezia, ci proza, studiem doar schițe, nuvele și romane?Dacă nu (mai) place Ion Creangă renunțăm la el? Natural, lumea lui Creangă nu mai există demult, dar cu ce ne deranjează studiul ei? Oare este greșit să-i învățăm pe elevi care era universul satului de odinioară și de ce Ozana era „frumos curgătoare și limpede ca cristalul”? Pe lumea lui Creangă s-a clădit lumea noastră de mai târziu. De ce este mai important „Războiul stelelor” decât „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”? Literatura este oricum o lume recreată/niște lumi recreate, o evadare/niște evadări din realitate. Dacă este după plăcere, nu mai facem nici la matematică trigonometria, nici la fizică optica, nici la chimie tabelul periodic al elementelor și nici la biologie botanica, fiindcă unora nu le plac aceste teme, sau capitole, sau domenii.

Școala nu este plăcere și nici studiu aleatoriu, ci presupune muncă și organizarea materiei, „disciplinarea” ei. Nu se poate studia nimic pieptiș și nimic întâmplător. Eu știu bine că lumea s-a schimbat. Și știu că și sensibilitatea elevilor, mai ales a celor adolescenți, este cu totul alta decât era cum câteva decenii. Dar lumea aceea bezmetică susținută de unii teoreticieni occidentali de prin anii 1970-1990 și reluată de demolatorii culturii mai recent s-a dovedit perdantă, distrugătoare, nocivă. Școala trebuie să aibă conservatorismul ei, în sensul păstrării tradiției bune. Altminteri ne împotmolim în ignoranță. Iar dacă succesiunea curentelor culturale și literare și-a trăit traiul, atunci să stabilim abrogarea oricăror canoane, încât măcar să știm clar că nu mai există romantism, pozitivism ori simbolism, că un scriitor nu mai este un univers în sine, că trebuie să-l studiem odată când privilegiem ideea de iubire, alt dată ideea de natură, altă dată pe aceea de religie (credință) și așa mai departe. Este drept că fiecare creator intelectual este un univers în sine și poate să fie partajat în varii universuri mai mici. Dar toate acestea presupun riscuri greu de suportat și de gestionat.

Nu avem, în situația actuală, decât să trecem iar la muncă stăruitoare (Labor omnia vincit improbus, conform versului vergilian) și să reducem numărul de ore acolo unde nu trebuie insistat, de exemplu la literatura secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea (poate și la prima parte a secolului al XIX-lea), centrând studiul pe modernitate și pe actualitate. Să ne gândim cum să-i pregătim bine pe profesorii de română ca oameni de cultură, nu culturnici, cum să-i facem să înțeleagă că prezentul se clădește pe trecut și că trecutul nu este mort, ci este experiență de viață. A studia și cunoaște această experiență de viață înseamnă a ne cunoaște pe sine, a ne păstra esența umană, a putea înțelege mai bine prezentul.