Dragoș NELERSA: Vina de a fi evreu

                            (Dragoș Nelersa, directorul trustului editorial ,,Familia”)

Există un adevăr incomod care traversează secolele și pare să reziste oricărui contraexemplu istoric: evreii nu sunt iubiți. Nu au fost ieri. Nu sunt astăzi. Și nimic nu sugerează că vor fi mâine.

Această realitate nu a depins niciodată de merite sau de comportament. În Europa secolului XX, pe măsură ce evreii erau excluși din universități, deposedați de drepturi civile și împinși în ghetouri, lumea privea. Când lagărele de exterminare au fost construite și operate cu o precizie industrială, lumea a știut. Informațiile circulau, rapoartele existau, apelurile pentru refugiu au fost făcute și… respinse. Holocaustul nu s-a petrecut în întuneric, ci într-o atmosferă de indiferență globală.

Nu a fost niciodată o problemă de contribuție. Evreii reprezintă aproximativ 0,2% din populația mondială și au primit în jur de 20% dintre Premiile Nobel. Au avut un rol central în descoperiri majore din medicină, fizică, economie, literatură și tehnologie. Au contribuit la dezvoltarea vaccinurilor, teoriilor științifice, companiilor, limbajelor și curentelor artistice. Iar prin Statul Israel, evreii sunt adesea printre primii care oferă ajutor umanitar atunci când alte țări — inclusiv state ostile — sunt lovite de dezastre naturale sau crize civile. Nimic din toate acestea nu a cumpărat acceptare. Meritului nu i-a fost niciodată permis să fie antidotul antisemitismului.

În timpul Holocaustului, lumea a tăcut. După atacul terorist din 7 octombrie 2023, când 1.200 de oameni au fost uciși și 251 răpiți într-o singură zi în Israel, lumea a fost zgomotoasă. A protestat, a strigat și a amenințat — dar vocea lumii s-a stins repede. Chiar înainte ca morții să fie îngropați și ostaticii eliberați, evrei din întreaga lume au fost hărțuiți, agresați și uciși. Sinagogile au avut nevoie de protecție polițienească. Studenți evrei au fost insultați și amenințați cu moartea.

Cel mai mare masacru al evreilor de la Holocaust încoace a fost minimalizat, raționalizat și, în multe locuri, celebrat deschis. Simpatia a fost rară, chiar și din partea celor considerați anterior aliați. Mulți au ales tăcerea; alții au susținut că vina aparține victimelor. De nenumărate ori a fost reluat, fără rușine, sloganul că Hitler ar fi trebuit „să-și termine treaba”.
Acest fapt dezvăluie ceva fundamental. Evreii nu sunt urâți pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sunt. În trecut au fost acuzați că sunt slabi, lipsiți de rădăcini, paraziți. Astăzi sunt acuzați că sunt prea puternici, coloniali, opresivi. Antisemitismul este elastic. Se adaptează perfect limbajului moral al fiecărei epoci, fără a-și pierde esența. Formele sale contemporane sunt adesea mai rafinate — și tocmai de aceea mai periculoase.

De-a lungul istoriei, evreii au servit adesea drept proiecție a frustrărilor altora. În vremuri de criză, devin țapi ispășitori. În vremuri de stabilitate, sunt tolerați — dar rareori acceptați pe deplin.

Ce indică trecutul și prezentul despre viitor? Dacă exterminarea la scară industrială nu a stins ura; dacă realizările excepționale nu garantează apartenența; dacă nici măcar victimizarea în masă nu asigură empatie — atunci concluzia este una singură: securitatea evreilor nu poate fi construită pe aprobarea lumii.

Istoria arată că această aprobare este condiționată, volatilă și reversibilă.

Ieri, lumea a tăcut. Astăzi, acuză. Mâine rămâne incert — iar vigilența nu este o opțiune, ci o necesitate.