Dragoș NELERSA: Nu aduce anul ce aduce ceasul

(Dragoș Nelersa, directorul Gazetei Românești)

Timp de decenii, monarhiile din Golful Persic au trăit într-o iluzie profitabilă: convingerea că pot rămâne neutre într-un Orient Mijlociu permanent în conflict. Doha, Abu Dhabi, Manama sau Dubai au încercat să devină un fel de „Elveție financiară” a regiunii — centre de tranzit, capitale ale comerțului global și platforme diplomatice în care toată lumea era binevenită. Petrolul, banii și pragmatismul diplomatic păreau suficiente pentru a ține războaiele la distanță.

Această doctrină a neutralității calculat-profitabile s-a prăbușit însă într-o singură noapte. Închiderea simultană a spațiilor aeriene din Qatar, Emiratele Arabe Unite și Bahrain, urmată de lovituri iraniene asupra infrastructurii civile din Dubai și Doha, marchează sfârșitul unei epoci. Ideea că statele din Golf pot rămâne deasupra conflictelor, menținând relații atât cu Washingtonul și Israelul, cât și cu Teheranul, a fost pulverizată de realitatea brutală a rachetelor.

Ani la rând, aceste state au jucat un joc diplomatic extrem de delicat. Au semnat Acordurile Abraham cu Israelul și au cumpărat sisteme de apărare americane de miliarde de dolari, dar în același timp au menținut canale economice și politice deschise cu Iranul. Dubaiul a găzduit comercianți iranieni, în timp ce în Bahrain se află Flota a Cincea a Statelor Unite. Echilibrul era precar, dar funcționa.

Logica era simplă: dacă devii prea important pentru economia globală, nimeni nu va îndrăzni să te lovească. Iranul a demonstrat că această logică nu mai funcționează. Atacurile asupra aeroporturilor și infrastructurii economice din Golf nu au fost simple gesturi militare simbolice. Ele au fost o demonstrație strategică. Teheranul a transmis un mesaj clar: dacă regimul iranian este amenințat existențial, întreaga regiune va fi trasă în prăpastie.

Totuși, această agresiune ar putea produce exact opusul a ceea ce își dorește Iranul. În câteva zile, ceea ce timp de ani a fost doar o idee discutată discret — o alianță militară regională între statele arabe, Israel și Statele Unite — devine o necesitate urgentă.

Conceptul unui sistem comun de apărare aeriană în Orientul Mijlociu nu mai este un subiect pentru reuniuni secrete ale serviciilor de informații. Este o chestiune de supraviețuire. Schimbul de date radar, coordonarea interceptoarelor și integrarea sistemelor defensive între Israel, Iordania, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită devin inevitabile.
În mod ironic, Iranul a reușit într-o singură săptămână ceea ce decenii de diplomație americană nu au reușit: să transforme apropierea arabo-israeliană dintr-un calcul pragmatic într-o alianță strategică inevitabilă.

Cel mai dramatic exemplu este Qatarul. Ani de zile, Doha a încercat să fie mediatorul universal al Orientului Mijlociu: găzduind lideri Hamas, menținând relații cordiale cu Teheranul și, simultan, adăpostind cea mai mare bază militară americană din regiune. Echilibrul acesta sofisticat a fost distrus brutal. Qatarul a descoperit că diplomația ambiguă nu oferă protecție într-o eră dominată de forță militară.

Dar poate cea mai importantă schimbare este una psihologică. Pentru monarhiile din Golf, Israelul nu mai este doar un partener tehnologic sau un aliat discret împotriva Iranului. În noua realitate strategică, Israelul este singura putere regională care a demonstrat că are atât capacitatea militară, cât și voința politică de a lovi direct centrul puterii iraniene.
Neutralitatea a murit. Iar în locul ei se naște o nouă arhitectură de securitate în Orientul Mijlociu — una rigidă, militarizată și construită în jurul unei alianțe tot mai vizibile între statele arabe, Israel și Statele Unite.