AFnews
(Ioana TOFF, redactor șef)
Numirea lui Mojtaba Khamenei în fruntea Republicii Islamice nu anunță o reformă, nici o „stabilizare” a Iranului. Din contra, totul indică faptul că regimul intră într-o fază și mai închisă, mai militarizată și mai dependentă de Gardienii Revoluției.
Cea mai importantă semnificație a acestei succesiuni nu este doar numele noului lider, ci natura sistemului care l-a produs. Republica Islamică s-a prezentat mereu ca opusul monarhiei răsturnate în 1979. Și totuși, ajunge acum să transmită puterea aproape dinastic, de la tată la fiu. Tocmai aici apare una dintre cele mai mari ironii ale istoriei contemporane a Iranului: o revoluție făcută în numele demolării unei ordini ereditare sfârșește prin a reproduce reflexele acelei ordini. Reuters și alte relatări recente notează explicit că alegerea lui Mojtaba a relansat criticile privind caracterul ereditar al puterii și contradicția cu doctrina oficială a regimului. Dar problema nu este doar simbolică. Ea este profund politică. Mojtaba Khamenei nu pare omul unei deschideri către societatea iraniană, ci produsul unui sistem care a învățat să supraviețuiască prin represiune, control ideologic și expansiune regională prin intermediul organizațiilor-proxy. El este un cleric de rang mediu, fără funcții oficiale anterioare, dar cu legături strânse cu aparatul de securitate și cu Gardienii Revoluției. Asta sugerează că adevărata putere din Iran va continua să se mute dinspre autoritatea religioasă clasică spre nucleul militar-securitar.
Cu alte cuvinte, Iranul nu intră neapărat într-o nouă epocă ideologică, ci într-o etapă de consolidare a statului de forță. Chiar și analiști citați în presa internațională converg asupra aceleiași idei: spațiul pentru moderați și reformiști va deveni și mai îngust iar prioritățile regimului vor rămâne orientate spre supraviețuire internă și proiecție de putere externă. În aceeași logică, resursele vor continua să fie direcționate spre aparatul de guvernare și spre rețelele regionale ale Iranului, în timp ce cetățeanul iranian obișnuit va rămâne captiv inflației, sancțiunilor și degradării nivelului de trai.
Aici se află drama reală a Iranului: un popor educat, tânăr, plin de energie și aspirații moderne, ținut ostatic de un regim care investește mai mult în control decât în prosperitate. După protestele din ultimii ani și după valurile repetate de nemulțumire socială, era deja evident că ruptura dintre societate și stat s-a adâncit. Numirea lui Mojtaba nu face decât să confirme că regimul nu a învățat nicio lecție din această criză. Nu caută reconciliere, ci disciplinare. Nu caută legitimitate populară, ci obediență.
Pe plan extern, această alegere poate însemna și o rigidizare suplimentară. Dacă noul lider este perceput ca un om al IRGC, atunci Iranul va continua, foarte probabil, linia sprijinului pentru Hezbollah, Hamas, milițiile șiite din Irak și Siria și alte instrumente ale influenței sale regionale. În același timp, izolarea față de Occident va împinge Teheranul și mai mult spre dependența de Rusia și China, cu toate costurile strategice pe care le implică această dependență.
De fapt, numirea lui Mojtaba Khamenei nu pare semnul unei continuități liniștite, ci al falimentului intern al modelului teocratic iranian. Când un sistem care pretinde autoritate religioasă supremă ajunge să se sprijine decisiv pe forța militară și pe loialități de clan, el își dezvăluie slăbiciunea, nu puterea. Religia devine decor, iar centrul real de greutate se mută spre cei care controlează armele, serviciile și represiunea.
Acesta este marele adevăr al momentului: Iranul post-Ali Khamenei nu pare să se îndrepte spre reformă, ci spre o dictatură și mai dură, în care turbanul va acoperi tot mai puțin cascheta militară. Iar pentru iranienii care au sperat la schimbare, vestea nu este doar politică. Este, înainte de toate, tragică.
Adaugă un comentariu