Maria TOACĂ: CERNĂUȚIUL EMINESCIAN LA 15 IUNIE ȘI ÎN FIECARE ZI

Trecând fugitiv prin cronicile din ultimii ani de la manifestările de omagiere la 15 ianuarie și 15 iunie a lui Mihai Eminescu la Cernăuți, toate îmi apar atât de emoționante, încât îmi dau seama că nu mai găsesc metafore, că nu mai pot fi patetică, chiar dacă cuvintele îmi vin din pură sinceritate. Suntem melancolici, lirici, patriotici în aceste zile, ne mândrim că Dumnezeu a hărăzit să fim plămădiți din același neam cu El și nu doar ni se pare, ci chiar credem că putem visa la o soartă mândră de-al nostru nume, cum scrie Poetul adolescent în tristele versuri „La Bucovina”, aprofundate de regretul despărțirii de „dulcea Bucovină”. Aceste două zile pe an, când ne apropiem atât de solemn de Eminescu sunt un fel de coborâre în nirvana pentru noi, din care n-am mai vrea să ne trezim. Anul acesta ar trebui să fie mult mai multe astfel de minunate clipe, pentru că în România și Republica Moldova 2025 a fost declarat Anul Mihai Eminescu, în virtutea marcării a 175-a aniversare a nașterii Poetului nostru Național. Pentru românii din afara Patriei-mamă, cum suntem noi, cei rămași în nordul Bucovinei și din celelalte teritorii care formează regiunea Cernăuți, Mihai Eminescu este mai mult decât cel mai mare poet al literaturii naționale. El ni-i spiritul tutelar, simbolul și imboldul deșteptării, un adăpost al identității naționale. Vorbim cu voce tare despre aceasta când ne strângem la bustul Poetului din curtea casei lui Aron Pumnul și la statuia din centrul Cernăuțiului, se învață și la lecțiile de literatură română în școlile din localitățile românești, o știm de la înaintași, le memorizăm din cărțile sale… Mai există pe plaiurile noastre și un Eminescu cântat, mult mai apropiat și înțeles de sufletul oamenilor simpli decât cel citit.

La împlinirea a 136 ani de la trecerea Poetului în nemurire, la Cernăuți mai întâi am repetat drumul cunoscut spre Casa lui Aron Pumnul. La primii pași pe strada ce poartă numele profesorului de română și apostolului românismului în Bucovina, am fotografiat tăblița cu numele străzii, pe care sub inscripția în limba de stat ucraineană, citim în română st. Aron Pumnul. Mi se pare că e unica denumire de stradă din Cernăuți scrisă corect și în română. Acest detaliu mă duce la gândul cât de important este ca orice lucru să fie făcut la momentul potrivit. Avem măcar denumirea străzii, dacă în privința Casei memoriale nu se întrezărește nici o veste bună. Elena Vântu-Tărâțeanu, directoarea muzeului „Mihai Eminescu, care are în grija sa această casă ce ține de Muzeul etnografic regional, a anunțat o colectă pentru menținerea în bună stare a teritoriului. Cu două-trei decenii în urmă a fost deschis un cont pentru restaurarea casei. Au trecut anii, starea clădirii s-a agravat, e îngrozitor să ne imaginăm cum vor rezista pereții avariați și acoperișul ciuruit încă o iarnă, sau, Doamne ferește, la niște ploi torențiale. Dacă se iscă tot noi motive de a tărăgăna lucrările de renovare, măcar să fi fost protejat ceea ce se mai putea salva. Desigur, asemenea probleme nu se rezolvă la date comemorative, însă amintim permenent de ele, alături de directoarea muzeului, Elena Tărâțeanu, și cei care ne adunăm la manifestările de omagiere în fața acestei case. Norocul nostru că în anul 1991 a fost adus și instalat bustul lui Mihai Eminescu în curte, căci altfel nu mai aveam loc, nici motiv de întâlnire. Dezvelirea bustului este evocată de fiecare dată ca un eveniment extraordinar, căci, într-adevăr, a fost un miracol. Nu mai sunt curajoșii bărbați care au făcut ca acest vis să devină realitate – Vasile Levițchi, Grigore Bostan, Vasile Tărâțeanu, Ilie Tudor Zegrea, ajutați de renumite personalități de cultură din România și Republica Moldova. Cei care am rămas nu numai că nu avem energia lor, dar trăim în împrejurări mult mai nefavorabile.

Ceva nu ne ajunge, deși avem aceeași grijă pentru perpetuarea valorilor naționale și nu mai puțină dragoste de neam, calități evidențiate în luările de cuvânt, odată cu florile aduse la bustul lui Eminescu. Consulul Cristian-Toma Dacica, fiind prezent împreună cu referentul principal Florin Stan din partea Consulatului General al României la Cernăuți, a evocat un elogiu sugestiv din necrologul lui Grigore Ventura „La înmormântarea lui Eminescu”, publicat în ziarul „Adevărul”: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e doar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. Despre cât de mult este și al nostru au vorbit poeții Vasile Bâcu, președintele SCLR „Mihai Eminescu”, și Nicolae Șapcă, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți, profesoara de română de la Liceul „Alexandru cel Bun”, Doina Colesnicov, lectorul universitar de la Catedra de Filologie Română și Clasică, dr. Felicia Vrâncean, istoricul Arcadie Moisei, Învățător Emerit al Ucrainei, prof. Maria Timcu. Emoționați până la lacrimi pentru prima dată au respirat mireasma ierbii și aroma amăruie a nucului ce acoperă casa lui Aron Pumnul un grup de prieteni din Fălticeni, membri ai cenaclului „Nicolae Labiș”, cu decanul de vârstă, maestrul penelului Radu Bercea și mai marele Constantin Bulboacă înainte, urmați de sentimentala Maria Crețu și duiosul flautist Puiu Crețu, de sfătosul povestitor Ioan Abutnăriței de la Vatra Dornei. Florile și melodiile la flaut de la inimile lor au conturat chipul „unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană”, cum l-au numit în cuvântul de adio cei care l-au condus pe ultimul drum pe Eminescu.

În calitate de organizator al evenimentului Vasile Bâcu a deschis drumul florilor la statuia Poetului din centrul orașului, unde i-am întâlnit cu coroane de flori pe prietenii de la Iași, Marian și Elena Mândru, președinta Societății Scriitorilor fără Frontiere, poetul Valerian Bedrule de la Pojorâta și alți membri ai cenaclului „Mașina cu poeți”. Sub melodiile pe versuri eminesciene intonate de corul „Dragoș Vodă” au urmat tradiționalele depuneri de flori și înveșnicirea momentului de obiectivele fotografice – obicei înrădăcinat în comunitatea noastră.

La Palatul Național ne-am adunat la masa poeziei, ziua lui Eminescu continuând cu o ședință emblematică a Cenaclului, cum a numit-o Vasile Bâcu, având drept motiv și faptul că a scos cu acest prilej un număr special al ziarului „Plai Românesc”, realizat cu participarea membrilor Cenaclului Transfrontalier „Mașina cu Poeți” (Cernăuți-Suceava). După povestitorul Ioan Abutnăriței, pus serios pe cercetarea subiectului „Eminescu și Istoria Bucovinei”, din creațiile lor inspirate de idealurile eminesciene au citit din partea oaspeților Maria Crețu de la Mălini, Elena Mândru, care a dăruit Bibliotecii „Mihai Eminescu” două volume valoroase de publicistică eminesciană, Costel Befu, cu nestinsă iubire pentru Poet, Valerian Bedrule, al cărui vers poartă „lumina ca povară”, George Sauciuc, molipsit de umorul colegilor epigramiști, Cezar Straton cu ecouri ale pierdutelor iubiri…

Drumul poeților noști a fost deschis de momentul inspirat al Carolinei Jitaru, care a evocat prin citirea unor alese poezii și fragmente de proză pe oamenii de litere ce-și scriu operele în ceruri – Grigore Bostan, Mircea Lutic, Ilie Tudor Zegrea, Grigore Crigan. Vasile Tărâțeanu, unul din principalii fondatori ai Cenaclului transfrontalier, a fost prezent prin vocea doamnei Elena, care a citit din volumul „Arheul eminescian la Cernăuți”. Până va fi răscitit „Plaiul Românesc”, împărțit tuturor participanților, au dat glas versurilor publicate în ziar Nicolae Șapcă, Vasile Bâcu, Gheorghe Bodnariuc, Gheorghe Ungureanu, Vasile Carlașciuc. Cu versuri noi s-au prezentat Tatiana Golciuc, Dumitru Zaidel, Sofia Roșca, interpreta piesei „De ce nu-mi vii?”. Despre mistificări și veridicitate privind interpretarea operei lui Eminescu a vorbit prof. Dorin Misichevici. Duios s-a revărsat versul eminescian în interpretarea Carolinei Jitaru – „Glossă”, pe muzica proprie, și „Seara pe deal”. Revelația zilei a fost să-l ascultăm pe Gheorghe Posteucă, acompaniându-se la pian cu romanța „Cerut-am de la zodii”, tot el a acompaniat-o pe cântăreața populară Gheorghina Pascal. Natalia-Camelia Proțiuc, care poartă în amintire anii de studenție la Iași, și-a mărturisit sentimentele în versurile „Teiul lui Eminescu” și prin cântarea fermecătoarei poezii „O, rămâi…”.

O surpriză emoționantă ne-a adus prof. Constantin Bulboacă. Din partea cenaclului „Nicolae Labiș” i-a decernat o diplomă de gratitudine poetei ucrainene Tamara Severniuk pentru traducerea poemului „Moartea căprioarei”, precum și din creația lirică a lui Mihai Eminescu. Diplome similare pentru valoroasa contribuție la dezvoltarea culturii naționale au primit poeții Nicolae Șapcă și Vasile Bâcu. Cu admirație pentru creația plastică valoroasă și modelul de noblețe oferit românilor de pretutindeni, Diploma de excelentă i s-a acordat și pictorului Radu Bercea. Suprinzător a fost să mă bucur și eu de aprecierea prietenilor din Fălticeni, fapt pentru care le sunt nespus de recunoscătoare. Un mulțumesc pentru că au ascultat rostirea noastră românească fără să ne înțeleagă limba au primit din partea organizatorilor doi reprezentanți ai Administrației Militare Regionale, Egor Vasyliev și Iulia Matkovska, responsabili de sectorul pentru relații interetnice și culte.

Mai era până să răsară luna, când vocea Carolinei ne-a dat de știre că „Seara pe deal” e aproape și e timpul să ne retragem în liniștea caselor noastre, cu o carte de Eminescu în față.

 O RELICVĂ DIN TEZAURUL EMINESCIAN, LA PALATUL NAȚIONAL AL ROMÂNILOR DIN CERNĂUȚI

Cred că nu numai pentru mine Ziua morții lui Eminescu este la fel ca Ziua Nașterii. Nu numai că e aceeași dată de 15, ci pentru că Eminescu este un etern prezent. Noi ne trecem, el rămâne pentru cei care vin după noi. Toți avem o naștere și o moarte. El e nemuritor (”Din haos Doamne am apărut și m-aș întoarce-n haos…”). Dar îl coborâm la lumea noastră muritoare și nu vedem altfel decât mohorâtă ziua de 17 iunie, când a plâns cerul și pământul pentru cei care l-au petrecut pe ultimul drum.

Pentru a doua oară, la Palatul Național al Românilor din Cernăuți, a fost expusă masca mortuară a lui Mihai Eminescu – o copie care se păstrează în familia poetului Vasile Tărâțeanu. Cât a trăit și l-au ținut picioarele, luptătorul pentru dăinuirea românismului la Cernăuți, a cutreierat România, aducând acasă pentru noi toți cărți și relicve emblematice ale culturii naționale. Masca mortuară a Poetului Național, păstrată de familia sa este unica în spațiul românesc din Ucraina. Amintesc că doar cu câteva zile înainte de începerea războilui în Ucraina, s-a întâmplat să vorbesc prima dată despre masca mortuară a lui Eminescu, provocată de un ucrainean – sculptorul Sveatoslav Vyrsta, care, văzând ușa deschisă la Palatul Național, a intrat să vadă ce fac românii. A rămas impresionat de amenajarea interiorului, de tablourile expuse, de cărțile din bibliotecă. S-a înviorat auzit numele Eminescu. Mi-a mărturisit că de multă vreme are dorința să facă o copie a măștii mortuare a Poetului pentru un muzeu din Kiev unde se păstrează măștile unor personalități marcante din toată lumea. Știa că la Cernăuți există o copie și era disponibil să realizeze această lucrare aproape pe gratis, doar cu acoperirea cheltuielilor pentru materialele necesare. Nenorocirea care s-a abătut asupra Ucrainei ne-a spulberat aceste planuri, însă ideea nu este abandonată. Se știe că la numai câteva minute, după ce Poetul a închis pentru totdeauna ochii, în salonul în care se i afla trupul neînsuflețit a venit sculptorul Filip Marin, pentru a-i realiza o mască mortuară. Atunci au fost făcute patru exemplare. Una din măști a ajuns la Biserica Sf. Gheorghe, acolo unde i-a fost oficiată slujba de înmormântare. A fost dăruită de o enoriașă a bisericii, Ruxanda Ilie, care avea masca de la bunica sa. A păstrat-o din generație în generație, donatoarea nu știe cum a ajuns masca în familia ei, dar își amintește că mamă-sa, născută în 1915, o păstra ca pe o relicvă. S-a decis s-o dăruiască acestei biserici, impresionată de întâmplarea de a nimeri, într-o zi de 15 iunie, la o slujbă de parastas pentru Eminescu. E interesant acest subiect, însă e prea trist să vorbim de moarte, când teii înmiresmează orașul viselor sale la Țara ce-și merită la trecutul mare și un mare viitor.