AFnews
(Ioana TOFF, redactor șef al Gazetei Românești)
Există momente în istoria recentă a Orientului Mijlociu în care liniștea nu este pace, ci doar o pauză tensionată între două explozii. Așa arată și această „încetare a focului” de două săptămâni propusă de Donald Trump: mai degrabă un armistițiu fragil, condiționat de calcule strategice, decât un pas real spre stabilitate.
Condiția impusă de liderul american – redeschiderea imediată a Strâmtorii Hormuz – este în sine o recunoaștere a adevăratei mize: nu doar securitatea regională, ci economia globală. Petrolul, transportul maritim, piețele – toate depind de această arteră vitală. Iar faptul că, la ore bune după anunț, strâmtoarea rămâne practic blocată arată că realitatea din teren nu ține pasul cu declarațiile politice.
Iranul, fidel propriei strategii, a răspuns nu prin concesii, ci prin demonstrații de forță. Rachetele lansate spre Israel nu sunt doar acte militare, ci mesaje politice: regimul nu cedează, nu capitulează, nu se supune. Este logica bine cunoscută a „victoriei prin supraviețuire” – chiar și atunci când infrastructura este lovită, economia slăbită și presiunea internă crește.
În același timp, Washingtonul pare să caute o ieșire onorabilă dintr-o escaladare pe care nu și-o dorește pe termen lung. Trump își poate revendica deja câteva succese tactice: scăderea prețului petrolului, calmarea piețelor și evitarea unei implicări militare directe majore. Dar aceste câștiguri sunt fragile și, mai ales, vin cu un cost transferat altora.
Pentru Israel, acest cost este evident. În timp ce Iranul își păstrează capacități critice – inclusiv uraniu îmbogățit și rețele de influență regionale – Ierusalimul este presat să încetinească sau chiar să oprească operațiuni esențiale, în special în Liban. Într-un moment în care Hezbollah nu a fost neutralizat, iar frontul nordic rămâne activ, orice pauză impusă riscă să devină o vulnerabilitate strategică.
Pe de altă parte, realitatea dură este că presiunea militară a început să producă efecte. Iranul nu a cedat oficial, dar a dat semne că a fost forțat să regândească ritmul confruntării. Loviturile asupra infrastructurii – inclusiv amenințarea directă la adresa terminalului petrolier Kharg – au atins un punct sensibil: supraviețuirea regimului. Într-un sistem în care stabilitatea internă este deja fragilă, fiecare pod distrus și fiecare fabrică lovită devine nu doar o pierdere economică, ci o potențială scânteie socială.
Și totuși, dincolo de aceste mișcări tactice, imaginea de ansamblu rămâne neschimbată. Iranul nu a renunțat la ambițiile sale nucleare. Strâmtoarea Ormuz nu este încă deschisă. Regimul de la Teheran nu doar că a supraviețuit, dar pare să se fi consolidat în mâinile unor figuri și mai dure.
Adevărata întrebare nu este dacă această încetare a focului va ține două săptămâni. Întrebarea este ce urmează după. Pentru că, în absența unei schimbări fundamentale – fie în calculul strategic al Iranului, fie în determinarea comunității internaționale – conflictul nu este rezolvat, ci doar amânat.
Iar în Orientul Mijlociu, amânările nu aduc liniște. Ele pregătesc următoarea criză.
Condiția impusă de liderul american – redeschiderea imediată a Strâmtorii Hormuz – este în sine o recunoaștere a adevăratei mize: nu doar securitatea regională, ci economia globală. Petrolul, transportul maritim, piețele – toate depind de această arteră vitală. Iar faptul că, la ore bune după anunț, strâmtoarea rămâne practic blocată arată că realitatea din teren nu ține pasul cu declarațiile politice.Iranul, fidel propriei strategii, a răspuns nu prin concesii, ci prin demonstrații de forță. Rachetele lansate spre Israel nu sunt doar acte militare, ci mesaje politice: regimul nu cedează, nu capitulează, nu se supune. Este logica bine cunoscută a „victoriei prin supraviețuire” – chiar și atunci când infrastructura este lovită, economia slăbită și presiunea internă crește.
În același timp, Washingtonul pare să caute o ieșire onorabilă dintr-o escaladare pe care nu și-o dorește pe termen lung. Trump își poate revendica deja câteva succese tactice: scăderea prețului petrolului, calmarea piețelor și evitarea unei implicări militare directe majore. Dar aceste câștiguri sunt fragile și, mai ales, vin cu un cost transferat altora.
Pentru Israel, acest cost este evident. În timp ce Iranul își păstrează capacități critice – inclusiv uraniu îmbogățit și rețele de influență regionale – Ierusalimul este presat să încetinească sau chiar să oprească operațiuni esențiale, în special în Liban. Într-un moment în care Hezbollah nu a fost neutralizat, iar frontul nordic rămâne activ, orice pauză impusă riscă să devină o vulnerabilitate strategică.
Pe de altă parte, realitatea dură este că presiunea militară a început să producă efecte. Iranul nu a cedat oficial, dar a dat semne că a fost forțat să regândească ritmul confruntării. Loviturile asupra infrastructurii – inclusiv amenințarea directă la adresa terminalului petrolier Kharg – au atins un punct sensibil: supraviețuirea regimului. Într-un sistem în care stabilitatea internă este deja fragilă, fiecare pod distrus și fiecare fabrică lovită devine nu doar o pierdere economică, ci o potențială scânteie socială.
Și totuși, dincolo de aceste mișcări tactice, imaginea de ansamblu rămâne neschimbată. Iranul nu a renunțat la ambițiile sale nucleare. Strâmtoarea Ormuz nu este încă deschisă. Regimul de la Teheran nu doar că a supraviețuit, dar pare să se fi consolidat în mâinile unor figuri și mai dure.
Adevărata întrebare nu este dacă această încetare a focului va ține două săptămâni. Întrebarea este ce urmează după. Pentru că, în absența unei schimbări fundamentale – fie în calculul strategic al Iranului, fie în determinarea comunității internaționale – conflictul nu este rezolvat, ci doar amânat.
Iar în Orientul Mijlociu, amânările nu aduc liniște. Ele pregătesc următoarea criză.
Adaugă un comentariu