Armand Steriadi-Lecca: Nicolae Steinhardt, mărturisitorul

Când l-ați cunoscut?

L-am cunoscut pe părintele Steinhardt la Rohia în vara lui ꞌ88, eu fiind într-o tabără de creație. Era de o modestie și de o toleranță rară față de noi care eram simpli învățăcei, niște tineri. Trei zile am reușit să-l întovărășesc, ca să spun așa, pe drumul ideilor. Nu te întâlnești de două ori în viață cu un asemenea om. Peste câteva luni, în martie ꞌ89, moare de un infarct. Dar infarctul a fost provocat, s-a spus…I s-a pus ceva în mâncare, așa mi-au spus călugării. Așa bănuiau ei. El mânca foarte frugal, era vegetarian. Salatele pe care le-a cerut atunci erau împănate puțin cu grăsime, li s-a părut curios. Era o ipoteză, au existat suspiciuni. De ce? Fiindcă era o celebritate. Chiar și la acea vârstă, el câștiga atenția tinerilor care veneau la Rohia să îl întâlnească pe părintele Steinhardt. Asta i-a silit să ia măsuri, spuneau monahii. Întrebarea persistă și astăzi.

Dualitatea fericirii: cum înțelegeți acest postulat?

Pornim, evident, de la lucrarea lui celebră, capitală: „Jurnalul fericirii”, ediția a doua, de fapt. Pentru că a existat o primă ediție care a fost confiscată la o percheziție a organelor de securitate în vara lui ꞌ64 și, din păcate, a fost obligat să o refacă, practic din memorie. A existat o a doua ediție, un al doilea manuscris pe care a reușit să-l trimită, în mare taină, unui prieten de la Paris. Nu știu cine era acel individ, dar avea legături cu corespondenții de la Europa Liberă în frunte cu cuplul celebru, cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Și datorită ei a reușit să transmită pe post unele fragmente, pe calea undelor, la celebra emisiune a lor, „Actualitatea Românească”. Aș vrea să încep cu „Sensul Eroismului”, așa cum îl înțelegea cel ce a fost supranumit „Sfântul dintre sfinți”. Așa i-a spus un coleg de suferință, de detenție, Benedict Ghiuș care a suferit și el o condamnare în cadrul celebrului lot „Rugul aprins”, mișcare fondată de părintele Andrei Scrima și de faimosul Sandu Tudor…Ei erau cele două spirite tutelare ale acestei mișcări la care s-au adăugat profesorul Alexandru Mironescu, doctorul și poetul Vasile Voiculescu, o serie întreagă de intelectuali și, bineînțeles și câțiva studenți. „Singurul lucru important este sensul eroismului, dar nu înțeles în sens laic.Posibilitatea de a vibra, de a suferi, de a te zbuciuma pentru ceva ideal, pentru ceva intangibil.” Eu zic că ăsta este unul din citatele care, practic, îl definesc pe părintele Steinhardt. Pentru noi, ceea ce contează nu e doar personalitatea legendară a lui Nicolae Steinhardt ci, cum spunea părintele Galeriu, contează „luciditatea suferinței”. Ceea ce contează este, așadar, luciditatea cu care Steinhardt, mai târziu monahul, călugărul Steinhardt a încercat să-și îmblânzească propria suferință, o îmblânzire, sigur, la modul teologal, pur creștin.

În ce constă măreția lui ?

S-a văzut mai ales această măreție după moartea sa, după dispariția comunismului în anul de grație 1989, o dată cu apariția celei de-a treia ediții a „Jurnalului fericirii”. O măreție frământată cu smerenia de adevărat eremit. A-l așeza pe Nicolae Steinhardt în categoria mărturisitorilor este mai mult decât un adevăr, este singura cale de a-l înțelege.

Putem vorbi despre suferința ca exercițiu al mântuirii?

L-am compara, nu doar în planul detenției, ci și în planul scrierilor, cu autorul Gulagului, cu marele Soljenițin. Deși diferiți ca temperament, ceea ce-i poate uni este tocmai vocea interioară. Vocea care devine și se transformă în mărturie pentru o istorie care simțeau că nu le mai aparține. O istorie care nu numai că nu mai este a lor ci, mai mult decât atât, se întoarce împotriva celui care mărturisește. Împotriva celui care își caută propriul adevăr dincolo de cercurile infernului de care vorbeam altădată. Într-una din cărțile pe care fostul ambasador Alexandru Paleologu reușise să le publice, e vorba de anul 1971, când regimul totalitar încerca să cenzureze lucrările importante ale scriitorilor deveniți dizidenți, Paleologu își aduce aminte, într-o convorbire cu un alt coleg al său de tinerețe, Dumitru Țepeneag, următorul lucru: „Nu pot să uit vreodată ceea ce bunul meu prieten Nicolae Steinhardt îmi mărturisea în plină perioadă nefastă, în plini ani ꞌ50. Nu-i adevărat că într-o cultură se nasc piscuri mari sau piscuri mici, cultura trebuie susținută și regenerată prin adevărul creștin. Acesta cred că este unul din adevărurile fundamentale care pot sta la baza adevăratei interpretări și adevăratei lecturi a operei lui Nicu Steinhardt.” Lăsând la o parte faptul că era un fin dialectician al ideii și un maestru al causeriei, la dânsul se relevă puterea de a zări adevărul, de a-l capta, începând de la lucruri mici, aparent insignifiante. Să ne aducem aminte, într-unul din volumele sale de cercetare, de istorie literară, „Critica la persoana I” și mai târziu din micul volum-eseu „Dăruind, vei dobândi”, apărut în seria de autor de la Editura Polirom, există acolo un pasaj în care monahul de la Rohia încearcă să-l expliciteze pe Christos, să-l releve omului comun, mireanului care nu are prea mult exercițiu al mântuirii. Îți trebuie exercițiul mântuirii ca să poți să refaci Via Crucii sau a Domnului. Spune așa: „Din toată inima mi-am dorit suferința, am așteptat-o, tocmai pentru că încercam să-l înțeleg pe Mântuitor, încercam să mi-l apropii. Iar îndelungata perioadă de detenție, perioada mea carcerală, a fost un neuitat prilej de a mă disciplina, de a îmi așeza în bună ordine gândirea interioară. ”

Cum ați defini dizidența lui ?

E foarte interesant acest lucru tocmai din perspectiva adevăratei percepții pe care o avea și Steinhardt și mai tânărul său coleg, Dinu Pillat, romancier, critic literar, nota lor comună fiind mai mult decât simpla apropiere de ordin estetic. Apropierea se făcea în termeni absoluți. Fiecare dintre ei, la nivelul lui de înțelegere și de pătrundere a adevărului creștin, sesiza ceea ce Mircea Eliade numea în „Istoria credințelor și ideilor religioase” parcurgerea absolutului cu pași mici. Acel absolut de care vorbea Mircea Eliade prin anii ꞌ30 – ꞌ40, a devenit mai târziu, pentru generația postbelică de după ꞌ46 – ꞌ47, dacă ne gândim la romanele lui Dinu Nicodim sau ale uitatului, pe nedrept, Romulus Cioflec, militant pentru Unirea cea mare și pentru adevărata față a hărții sufletului românesc și anume sufletul basarabean fără de care, spunea Cioflec, sufletul românesc rănit nu se poate restaura, este, tocmai ACEASTĂ DIZIDENȚĂ, ACEASTĂ DESPĂRȚIRE DE RĂUL ABSOLUT. Răul absolut care era, evident, bolgia sau cercul totalitar comunist spune, în acest sens, Nicu Steinhardt, într-o epistolă, într-o corespondență cu Charles Gruberg, un alt evreu dizident, secretar perpetuu al doctorului Filderman, președintele comunității evreiești de atunci și cel care a reușit să-l convingă pe mareșalul Antonescu să nu contrasemneze ordinul de deportare a evreilor la Auschwitz.Întorcându-mă la acest schimb epistolar, Steinhardt spunea, printre altele: „Comunismul, dragul meu, era, nimic mai mult decât doctrina revoluției și a destrămării. Era, pur și simplu, negarea îndumnezeirii. Moartea și drapelul roșu care fâlfâie peste tot, care suflă peste întregile adevăruri ale vieții. Idioții se bucură nespus că noi, intelectualii, putem fi potoliți cu biciul și prin poruncile violenței. Nu trebuie să negi, dragul meu, că universitățile și amfiteatrele sunt goale sau din ce în ce mai văduvite de interes tocmai datorită faptului că ideile nu mai sunt înțelese la justa lor valoare.” Epistola e din toamna lui ꞌ38. Era foarte tânăr la vremea aceea, Steinhardt e născut în 1912, avea doar douăzeci și ceva de ani dar era de o maturitate fabuloasă. Un adolescent care gândea la modul acesta despre consecințele unui regim de tristă faimă care, mai târziu, va acoperi jumătate de continent. În toamna lui ꞌ38 îi scria lui Charles Gruber și îi propunea să reflecteze tocmai la această consecință nefastă a influenței ideilor roșii, tributare ideologiei de stânga. Trebuie să recunoaștem că mulți intelectuali au căzut în capcana comunistă, în tentația ideologiei de stânga. Chiar și marele Eugen Ionescu în tinerețe a fost un militant al stângii, mai târziu și-a negat acea perioadă. Ca să nu mai vorbesc de marele Socrate al românilor, Petre Țuțea care, în tinerețe a fost declarat partizan al stângii și, mai bine zis partizan al doctrinei economice care viza stânga politică. El era partizanul prosperității sociale și ridicării celor mulți și goi. Milita pentru instaurarea treptată a unei societăți ideale în care nu mai exista diferențierea de clasă și nici cea rasistă de sorginte fascistă, mussoliniană.

Care e sensul convertirii sale?

Perioada detenției a contat pentru el mai mult decât pentru alții. Suferința era aceeași pentru toți. Dar ceea ce l-a modelat pe părintele Steinhardt a fost convertirea, el a vrut cu orice preț să-și retrăiască a doua naștere. Pentru el, a doua naștere însemna aderarea la ortodoxie. Lucru evocat foarte patetic, în maniera sa inconfundabilă, de părintele Galeriu la Biserica „Sfântul Silvestru” unde eu am fost de câteva ori, m-am împărtășit din această bucurie duhovnicească, în Ceasuri de seară cu părintele Galeriu. Și una din temele de discuție a fost chiar asta de care vorbim noi acum și anume Sensul așteptării și anume așteptarea în sens apostolic. Așteptarea divină. Îți aștepți nu aproapele ci îți aștepți propria mântuire rugându-te la un sfânt oarecare. Un patronim al tău. Îi evoca, Constantin Galeriu, una din cărți, e vorba de o carte de eseuri pur literară, „Prin alții spre sine” în care un capitol îndelung savurat a fost cel dedicat tolstoianismului și sensurilor libertății așa cum le vedea marele Tolstoi. Se referea la „Război și pace”, opera lui capitală. Păcat că nu i-au dat Premiul Nobel. S-a opus țarul. Consilierul țarului a spus: „Nu, majestate, dacă va fi citat pe lista oficială, înseamnă că vă recunoașteți propriile greșeli pe care Tolstoi, ca aristocrat ce este, vi le pune în față ca pe o oglindă. Nu-l lăsați să participe la sesiunea Nobel, fiindcă atunci vă discreditați singur.” Și, datorită acestui individ, acestui consilier de tristă faimă, lui Tolstoi i s-a interzis să onoreze invitația , deși fusese invitat și poate ar fi obținut premiul. Asta se întâmpla cu 3 ani înainte de a muri, în ꞌ907. Tolstoi sucombă în ꞌ910. Fuge de acasă, suferă o depresie morală puternică, o ruptură familială și pleacă în plină iarnă, fără o șubă pe el, partea proastă e că, având o vârstă destul de înaintată, peste 80 de ani, face, din nefericire, o dublă pneumonie și va muri pe mâinile unui șef de gară, ca și cum ar fi fost un mujic oarecare. A fost o mare tragedie pentru ruși, dispariția marelui Lev Tolstoi. De ce am insistat asupra lui? Pentru că Tolstoi a fost unul din scriitorii preferați ai lui Steinhard. Atunci, în detenție, le cita colegilor lui de suferință, din memoria lui incredibilă, pasaje întregi din „Război și pace”. Mai ales episodul iubirii dintre Volkovski și Irina, iubita, viitoarea lui soție.

De la condiția intelectualului la sensul profund al rugăciunii care ar fi legătura?

Și acum să revin la partea finală, la misiunea intelectualului, pe care o anunță, o reliefează Steinhardt. Spune așa în paginile celebrului Jurnal: „Niciodată nu am zăbovit vreodată cu gândul că m-aș putea reîntoarce la cel care am fost. La tinerețea pierdută. Pentru orice om care-și respectă adevărul și propria interioritate, nu există decât o singură tinerețe: tinerețea pe care o ai prin intermediul rugăciunii. ” Pentru el, asumarea rugăciunii până la capăt, indiferent în ce condiții o făcea, în perioada de închisoare sau, mai bine zis în închisoarea cea mare, în închisoarea libertății în care erau toți, practic, trăitori, mărturisirea lui de taină rămâne cucerirea adevăratei credințe prin suferință. Steihardt își aproprie închisoarea , nu o detestă ca alții, nu face din ea un un pol stindard al culpei celorlalți, al culpei societății. S-a despărțit, mai ales de complexul celor care șopteau pe la colțuri că este un adevărat blestem să te naști. Aluzie la aforismele cioraniene, la inconvenientul de a te naște. „Aș fi dorit din tot sufletul să nu mă nasc în nici un fel de lume, ci să trăiesc, ghemuit, în propriul meu ego.”-e mărturia supremă a nihilismului total pe care Cioran și-l asuma. Pe cât era Cioran de pesismist, pe atât nu putea fi de acord Steinhardt cu nihilismul profesat de el și cu neîncrederea în adevărul credinței.

În ce a constat misiunea sa civilizatoare?

Tot el spune în paginile Jurnalului fericirii: „Ca să-mi fie îngăduit să te descopăr, Doamne, dă-mi voie mai întâi să mă pot ruga, ca să te pot iubi și să mă închin Ție îndeajuns, prea îndeajuns ca să mă binecuvântezi și să-mi îndrepți erorile.” Sună a cuminecare, sună parcă citez dintr-un psalm. Tocmai această rugăciune, pare să confirme mai vechea aserțiune a lui Octavian Paler care spunea în ce a constat misiunea civilizatoare a părintelui Steinhardt: nu doar aplecarea către cele sfinte l-a atras în căutarea adevărului într-o lume care nu-și mai aparținea, într-o lume care nega adevărul. Ci și aderarea sa la suferință prin intermediul propriei sale jertfiri.

(a consemnat Irina Airinei)