Elena Esther Tacciu: „Umbra copacului” (II)

Creația Elenei Esther Tacciu, critic literar, eseistă prolifică de limba română, o identifică în primul rând drept o figură cheie a eminescologiei comparate.

În poezie, autoarea abordează o tematică largă, de la zbuciumul monologului celui ce gândește singur, până la reflectarea surdă a geniului pustiu și marginalizat, de la fascinanta simbolistică din mistica iudaică, până la tragediile nesfârșitului război pentru apărarea căminului evreiesc.Tema Shoahului cu abisalele sale întrebări, revine insistent în lirica poetei: „De ce noi, Doamne, de ce noi? Argumentul,/ Revolta,/ Întrebarea „De ce noi?”.

Redăm mai jos trei poeme din volumul „Umbra copacului” publicat la Tel Aviv, la Editura Comitetului pentru Activitate Culturala Iudaica în Rândurile Evreimii Române, în anul 1994.
APROAPE FERICIRE
Întâi de toate
Era cea bine ritmată./
Mă veți întreba:
Dar unde sunt stelele?/
Recunosc,
Derutantă întrebare./
Poate că se scufundă
Ca să răsară în alte oglinzi ale lumii./
Aici au rămas
Doar reflectările lor/
Mierea gândului,
Densă și grea,
Umple pe rând,
Fagurul fiecărei secunde./
Detașare secretă
De aer și fier,
Străjuiește-mă./
Mâna moale ca zâmbetul
Dă la o parte
Vâscoasele patimi din jur./
Când mă trezesc
Cu fața udă de lacrimi,
Știu:
Soldatul,
În zori, a căzut prizonier./
Frunzele mari, ca niște feline perverse,
Îmbrățișează coaja
Palmierului,
Hamsinul
Cutremură sângele
Și naște poemul.

UMBRA COPACULUI
Ca să nu ne orbească lumina ascunsă
Cel veșnic viu a înfipt
Între cer și pământ
Copacul cel sfânt.
Zece ramuri încoronate,
Douăzeci și două de litere toate,
Ne mutăm chiar acum sub el
Zice un orb, biet călător.
Vom avea și lemnele lui,
Și răcoarea într-ajutor.
Altul,
Hoț cu briceag
Și gesturi furișe,
Visează o frunză,
La buzunar, la piept
S-o ascunză.
Îndrăgostiții extatici,
În schimb,
Cântecul ramurii îl înțeleg
Ei văd pâlpâind sacrele semne
Și recompun alfabetul întreg.
Înțeleptul meditând în firidă
Descoperă
Cauza cauzelor,
Rădăcina.
Cel iubit de îngerul solitudinii,
Poetul,
Desprinde din umbra copacului
Însăși lumina.

CE POT SĂ VĂ SPUNArgumentul,
Revolta,
Întrebarea „De ce noi?”
Inutile
Azi, toate sunt aruncate una după alta.
Pot să vă spun numai
Ce s-a-ntâmplat
Și ce se întâmplă:
Discuții despre moarte,
În ciclul ei de la naștere, de veacuri,
De veacuri, de spaimă aleargă,
Fără suflare,
Fără scăpare.
Prin labirintice căi
În spate e tropot,
E tropot de fiare.
Ochiul istoriei,
Cu pleoapă de broască,
A îngropat în retina-i adâncă,
Imaginea prigonitorilor:
Războinicul Odin,
Califul Omar,
Tribunalul scheletic al juzilor Spaniei,
Stăpânii de fier ai umbrei Kremlinului,
Păianjenul runic din brațele Zvasticei,
Frații noștri mai vitregi,
Ce s-au ales dintre buni,
Din văile nașterii.
Aud răsuflarea tihnită a lor,
A tuturor,
Cum se îngrașă în somn.
Aproape,
Născuții spre moarte,
Respiră în perne,
Cu ochii speriați.
Umiliți și ciudați,
Cu gâtul lung, moale, buni pentru ștreang
Și buni,
Tocmai buni
De-a fi alergați prin zăpadă,
În goană,
Goi,
Cu trunchiul rușinii
Boțit ca o rană.
Tocmai buni de-mpușcat,
Tocmai buni de-njunghiat,
Tocmai buni de tăiat,
Tocmai buni de-atârnat,
Tocmai buni de târât,
Tocmai buni de-ngropat.

(Fotografii de la Yad Vashem de Irina Airinei)