AFnews
Preluat din COTIDIANUL, 26 decembrie, 2020
Drama Brexit a început la mijlocul anului 2016, atunci când premierul conservator al Marii Britanii, David Cameron, a decis, pentru a regla un aspect al bătăliei pentru putere în propriul partid, să organizeze un referendum cu tema ieșirii țării din Uniunea Europeană. Primul-ministru britanic nu a dorit scoaterea Angliei din organizația europeană, ci a folosit tema apartenenței la aceasta din considerente electoraliste, pentru a-și rezolva o dispută politică de moment. Spre surpriza sa și a multor britanici, dar mai ales a partenerilor din Uniunea Europeană, aprox. 52% dintre votanții la acel referendum au votat pentru Brexit. Cei care au susținut inițiativa scoaterii Marii Britanii din Uniunea Europeană au fost adepți ai unui așa-zis suveranism britanic tradiționalist, dar au sancționat și erorile liderilor europeni din Bruxelles care au menținut Uniunea într-o stare de criză prelungită, nu au fost capabili a propune o relansare a ei, ci au prefigurat doar o concentrare birocratică de putere pentru eurocrații din instituțiile europene.
Tot atunci, o manifestare emoțională a crizei imigranților a arătat neputința actorilor europeni de a veni cu soluții sigure și de durată. Iar liderii europeni nici măcar nu au răspuns criticismului grupurilor politice britanice, lăsând loc expunerii unor enormități din mitologia euroscepticismului care să modeleze conștiința politică și civică a multor cetățeni britanici. Pe scurt, decizia ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană a fost un “accident al istoriei”, o consecință a exprimării politicianiste a liderului partidului conservator și șef al guvernului de la Londra față de apartenența la respectiva construcție europeană (ceea ce se practică frecvent și în alte state membre, sub forma lozincii că “politicienii locali sunt buni, dar cei de la Bruxelles impun decizii absurde”), dar și a incapacității liderilor europeni de a prezenta și susține sensurile și rațiunea prezentă și viitoare a procesului integrării europene.
Trebuie să spunem clar că Marea Britanie nu a fost vreodată adeptă convinsă a integrării europene. De altfel, această țară nu s-a aflat între membrii fondatori ai Comunității Europene, după al Doilea Răazboi Mondial, deși Churchill spunea(Zurich, 1946) că singura cale viabilă postbelică a Occidentului era construcția Statelor Unite ale Europei. Este adevărat că Churchill, la acea vreme, nu mai era premierul Marii Britanii. Londra a venit mai târziu spre organizația cu sediul la Bruxelles, dându-și seama că, după 1958, nu doar că nu mai era în centrul afacerilor europene, dar risca o periferizare politică și economică. Fiind bănuiți că gândeau în termenii politicii de echilibru de la sfârșitul sec.al XIX-lea, liderilor britanici le-a fost respinsă, într-o primă fază, opțiunea aderării la Comunitatea Europeană, președintele francez Charles de Gaulle fiind principalul opozant.
Când, în 1969, președintele Pompidou a ridicat obiecția Franței, negocierile de aderare ale Marii Britanii au început și s-au derulat până în 1972. Conform negociatorilor britanici, politicienii de la Londra au avut obiecții puternice, până în ultimele clipe ale procesului de negociere, față de aspectele financiar-bugetare, pescuit și statutul câtorva produse din Commonwealth. Imediat după aderare, guvernul de la Londra a căutat ocazii să redeschidă negocierile,c onsiderând că britanicii trebuiau să aibă doar avantaje din interacțiunile comerciale europene. Ei nu gândeau în termenii unei construcții europene care trebuia să asigure avantaje tuturor partenerilor, urmare a procesului integrării piețelor naționale și a furnizării bunurilor comune europene. Este celebră doamna Margaret Thatcher care nu vedea cu ochi buni integrarea europeană și nu se simțea deloc confortabilă să participe la un proces continuu de negociere prin care actorii integrării trebuiau să-și armonizeze interesele. Iar aceste instincte insulare au fost foarte evidente și după criza financiar-economică din 2008-2011, primind accente patetice prin prelungita criză a monedei euro.
Să mai spunem că politicienii britanici care au promovat proiectul Brexit au fost total nepregătiți să-l gestioneze. ”Brexiterii” conservatori nu au știut cum să procedeze în negocierile de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, iar celelalte grupuri pro-Brexit și-au declinat participarea la un astfel de proces. Și unii și alții au văzut doar aspectele politice, fiind încurajați de avansul populismului și suveranismului de tip istoric, și de cele comerciale, văzute tot prin prisma mercantilismului și imaginii unei Anglii în centrul lumii și globalismului. Nu au înțeles că intrând în construcția europeană au contribuit la creșterea intensității interdependențelor care nu se mărgineau doar la categoria celor comercial-economice, așa cum era în perioada când au acceptat aderarea la Comunitate. Nu au văzut că interconectivitatea a devenit un fenomen atât de larg încât nu mai opera doar în sfera comerțului global,ci a ajuns să influențeze mentalitatea și soarta individului. Stând de vorbă cu câțiva diplomați britanci, în urmă cu patru ani, care înregistrau opinii despre negocierea ieșirii din UE, le-am recomandat să caute nivelurile interdependențelor pe care negocierea lor de aderare le-a stabilit, dar atenționam că, față de anul 1972, atât Piața Internă cât și celelalte paliere în care se exprimă interdependențele regionale, la nivelul Uniunii Europene, sunt atât de complexe(pe verticală și orizontală) încât negocierea britanicilor cu UE va dura cel puțin 4-5 ani. Acum constatăm că negocierea de ieșire a durat aproape dublu față de durata negocierilor de aderare a merii Britanii la Comunitate, și chiar dacă acum s-a proclamat ajungerea la un acord, se va constata că multe aspecte au rămas nesoluționate, ceea ce probabil va greva asupra modului în care acest acord va fi aplicat. El are doar meritul de a scoate relațiile UE-Marea Britanie din zona impredictibilității totale și a amenințării haosului economico-financiar și comercial.
Căci britanicii vor descoperi curând nu numai că economia lor se va diminua cu cca.4% (conform chiar predicțiilor de la Londra), dar rearanjarea fluxurilor interdependențelor complexe va avea alte costuri,probabil fiind sporite și de restructurarea actuală a sistemului internațional. Iar dacă Marea Britanie aspiră la recâștigarea unui statut de Mare Putere în sec.al XXI-lea,va descoperi curând că acesta nu mai poate fi accesat cu metodele politicii britanice de la sfârșitul sec.al XIX-lea-începutul veacului al XX-lea.
Uniunea Europeană a demonstrat un lucru fromidabil pe parcursul celor patru ani de negocieri cu Marea Britanie.Anume că cele 27 state membre nu au putut fi dislocate și separate de obiectivul comun european al negocierii. Au vorbit cu o singură voce și au arătat că negocierea europeană internă a putut funcționa și în vreme de criză europeană prelungită, chiar dacă populismul și radicalismul politic s-a manifestat în aproape toate statele membre. Aceasta arată că negocierea externă a Uniunii Europene trebuie să se bazeze în primul rând pe o continuă negociere europeană internă, pe principii și proceduri agreate de toți actorii sistemului decizional european. Iar dacă, probabil, liderii politici din anumite state membre au primit cu detașare și satisfacție opțiunea Londrei de a scoate Marea Britanie din Uniunea Europeană, tot ca urmare a unor concepții neadaptate evoluțiilor istoriei, este necesar să subliniem că plecarea britanicilor din construcția europeană va aduce anumite costuri și europenilor. Și nu mă refer doar la aspectul cantității și calității economiei, care a fost cel mai adesea invocat de comentatori, ci și la faptul că expertiza și contribuția engleză la dezvoltarea Pieței Interne va fi resimțită, mai ales în aceste vremuri de restructurare a fluxurilor piețelor internaționale. Dar nu este pentru prima dată, în istoria veacului care a trecut,când politicienii britanici și cei ai statelor europene continentale nu reușesc să se racordeze convergent obiectivelor comune de durată medie și lungă. Desigur,afirmăm cu toții că istoria nu se repetă, dar în istorie unele erori ale decidenților politici și statali se pot repeta, deoarece memoria lor individuală și de grup, ca și intereselor adiacente, operează preponderent cu timpul scurt și accentele electorale. Ceea ce poate duce către noi „accidente ale istoriei”, așa cum s-a văzut de atâtea ori în secolul care a trecut și nu numai!
Acordul convenit de Bruxelles și Londra, în ajunul Crăciunului(2020), are de trecut nu doar proba ratificării de către Parlamentele naționale (statele membre, Marea Britanie) și Parlamentul European, ci mai ales aceea a aplicării lui care se va desfășura într-un context european și internațional aflat sub dominanta schimbării. În orice caz,”accidentul istoric” provocat de David Cameron și asociații lui conservatori(plus cei adăugați ad-hoc inițiativei amintite), va avea efecte asupra unei generații de britanici. Iar consecințele vor fi resimțite și în Uniunea Europeană, mulți ani de acum încolo. Dar pentru a încheia totuși pe un ton mai optimist, am putea presupune că această generație de britanici, dusă de liderii ei spre suveranismul sec.al XIX-lea, va avea imaginația și voința de a propune o ieșire, pentru ea și viitoarea generație, prin situarea în mijlocul acțiunii de promovare a unui proiect nou de integrare euro-atlantică, în care UE, SUA, Canada, Anglia vor găsi o cale de conlucrare prin care să poată face față provocărilor prefigurate de aranjamentele de configurare a noilor Puteri globale ale sec. al XXI-lea. Căci avem nevoie de o generație de politicieni care să nu privească doar la interesul lor electoral, pe termen scurt, ci și la interesul pe termen mediu și lung al comunităților mai largi de oameni, al cetățenilor.
Publicat cu acordul autorului
Adaugă un comentariu