Prof. dr. Nicholas Dima, S.U.A.: Ion Iovcev – „Ostatic în propria țară”

4 august 2022

O mărturie zguduitoare scrisă cu talent și dăruire sufletească de un compatriot din stânga Prutului; o carte care se citește pe nerăsuflate și pe care o recomand tuturor; o mărturie-document care ar trebui studiată în toate școlile din țară!

Mult timp am crezut că etalonul suferinței îl găsim în închisorile comuniste. Când au apărut însă mărturiile celor care au supravietit deportărilor în Siberia m-am cutremurat descoperind soarta înfiorătoare la care au fost supuși frații noștri basarabeni și bucovineni. Acum, citind cartea lui Ion Iovcev, îmi dau seama că noi românii am avut o soarta de martiri. Toți am fost răstigniți pe crucea lui Iisus. Mulți își continuă și azi martiriul. E cazul confraților din Transnistria (chiar și a celor din România, Țară transformată cu ajutorul obedientelor otrepe autohtone în Colonie Corporatistă sub Ocupație Militară Străină – n.n.I.M.).

Noi Românii supraviețuim de două mii de ani în pofida năvălirilor care au trecut peste pământul țării. De-a lungul istoriei, Rușii au vrut să ne desființeze și ca țară și ca neam. Și nu au fost singurii. În cartea „În Umbră Europei”, Robert Kaplan afirmă, ca de altfel și alți scriitori, că însăși existența noastră reprezintă un miracol. Am supraviețuit, dar așa cum am scris în cartea „Românii și România”, nu este suficient. Trebue să învingem. Fratele Iovcev ne arată că putem învinge. O dovedește liceul românesc „Lucian Blaga” din Tiraspol.

Ion Iovcev s-a născut în perioada sovietică într-un sat din Basarabia. Tatăl său, deși de origine etnică bulgară, învață la o școală românească și devine mare admirator al României. Mama sa are rădăcini adânci românești. Amândoi sunt basarabeni. De la tatăl său, autorul a învățat să fie integru. De la mama să a primit cei șapte ani de acasă pe care i-a purtat cu cinste toată viață. Ion crește în satul natal cu limba maternă română, dar la școală e obligat să folosească alfabetul cirilic și să se declare moldovean. Studiile superioare le face la Tiraspol, oraș comunist și rusificat. La universitate se specializează în fizică și matematică și ajunge profesor de școală și ulterior director de liceu. În acea prioada începe și lupta pentru identitate.

Pe fundalul luptei pentru identitate lingvistică și etnică, autorul ne prezintă o frescă socială a vieții din anii târzii ai Ununii Sovietice când oamenii nu mai erau arestați în mod automat, dar zbuciumul de zi cu zi pentru supraviețuire era acerb. Ca student, Ion pleacă în fiecare vacanță să muncească fie în Kazakstan, fie în Siberia ori în Munții Altai, unde descoperă lumi diferite și cumva paralele celei oficiale. Condițiile sunt foarte grele, dar pentru a se întreține a trebuit să muncească. Despre Siberia, unde întâlnește și deportați din Basarabia, el scrie: „Am traversat Siberia, am văzut cum trăiesc localnicii și am înțeles că Moldova este un loc rupt din răi.” (p. 60). Poate așa se explică dece Rușii țin cu dinții de Basarabia.

Dezmembrarea Uniunii Sovietice și independența Moldovei le aduce noi speranțe basarabenilor și dorința reunificării cu țară. Am trăit personal acele momente pentru că în 1989 mă aflăm la Chișinău ca reporter al „Vocii Americii” și pentru că, ulterior, am revenit de mai multe ori în Basarabia și am fost în vizită și laTiraspol. Evoluția firească pro-română a evenimentelor a fost însă blocată. Și totuși, Chișinăul a adoptat alfabetul latin și a militat pentru limba română. Pe de altă parte însă, la instigareaa Moscovei, autoritățile din Tiraspol au declarat independența zisei republici nistrene și au declanșat un efort perfid de rusificare a românilor moldoveni.

Rușii sunt îngroziți de ideia că moldovenii sunt români. Autoritățile din Tiraspol resping cu îndărătnicie adoptarea grafiei latine în școlile românești din Transnistria. Ele cer imperativ că limba să fie scrisă în grafie cirilică și să fie numită „moldovenească”. Și aici începe tragedia de peste 30 de ani descrisă de Ion Iovcev care lupta pentru menținerea românismului… Dumnezeule mare ! Câtă ipocrizie! Dece se tem Rușii? Ce fel de oameni sunt ei?

La scurt timp după proclamarea independenței nistrene, Moscova trimite la Tiraspol cazaci șovini și înrăiți, infractori eliberați din pușcării și diverși indivizi dubioși. Îmbrăcați în uniforme de camuflaj aceștia patrulează înarmați pe străzi și intimidează populația. În același scop de intimidare a populației moldo-române, autoritățile de la Tiraspol au înarmat și elementele criminale locale (p. 81), În consecință, Transnistria rămâne suspendată între un trecut marxist, o Rusie expansionistă, o Moldovă neputincioasă și ambiguă, și o Românie distantă, care ea însăși se zbate să iasă de sub controlul „serviciilor” (și al Occiodentului agresiv și hrăpăreț – n.n.I.M).

Metodele de intimidare ale K.G.B.-ului din Tiraspol sunt draconice și variază de la amenințări până la asasinate. În luna mai 1992, Alexei Conovalev, vice-primar al satului Caragas, îndrăznește să înalțe Tricolorul românesc pe clădirea primăriei. La scurt timp după această Alexei dispare și de abia în octombrie i se găsește cadavrul aruncat într-o fântână abandonată. În paralel, școlile românești sunt continuu amenințate și timorate. La școală din Grigoriopol, de exemplu, un cazac în uniformă militară întră într-o clasa și împușcă rând pe rând toate cele 26 de litere ale alfabetului latin afișate pe un perete.

Autoritățile din Tiraspol au făcut orice, susține Iovcev, „pentru a trezi ura împotriva a tot ce este românesc și împotriva populației din dreapta NIstrului” (p. 93). Cu un profund simt misionar, Ion Iovcev nu se lasă însă intimidat și își continuă muncă de educator. Și face acest lucru timp de 30 de ani, fără compromisuri și fără să renunțe la limba maternă și la programa analitică românească a școlii. Iată ce scrie el la pagină 97. „Limba română îmi este leagăn deoarece am primit această dragoste de limba de la părinții mei, de la mama și tatăl meu care au învățat în perioada interbelică în școală românească. Când, după 1989, am trecut pentru prima dată Prutul, în pofida propagandei oficiale, am înțeles că suntem același popor, același neam, că vorbim aceiași limbă”.

Propagandă oficială promovată de Moscova a sucit totuși mințile multor locuitori din Transnistria. Numeroși ruși din zona au profitat de ea, deși nu toți au fost adepți ai politicii separatiste. În același timp, unii români basarabeni au trecut de partea inamicului și s-au purtat căinește cu proprii lor frați. Autorul ne oferă nominal asemenea exemple. În ce privește soarta românului de neclintit Ion Iovcev, citez dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o recent: „Am fost amenintaț cu moartea la telefon, chemat pe la procuratura separatistă, pe la tribunale, am fost scos din casă, băgat într-o mașînă și amenințat cu moartea băgându-mi o grenadă la piept… Numai Dumnezeu știe cum am fost salvat”.

În ce privește școală pe care a condus-o, în decursul anilor această a fost devastată de două ori. Iată ce scrie autorul: „Prima devastare a avut loc în luna octombrie 1994, iar a două, cea mai sălbatică, a fost organizată și îndeplinită la 15 iulie 2004.” …Vandalii au spart ușile, au devastat mobilierul, au avariat instalațiile electrice și țevile de apă, au confiscat ahiva, au ars cărțile în limba română, au spart ferestrele… Aceiași vandali au smuls icoanele de pe pereți împreună cu portretele marilor noștri clasici Eminescu și Creangă… „Doamne ! De ce atâta răutate în lumea asta?” (p. 165) se întreabă autorul.

Ion Iovcev, împreună cu profesorii, părinții și elevii școlii, obțin totuși ajutorul fraților din Moldova și România și refac liceul care își reia misiunea. Apoi, în 2007 are loc ceremonia de decernare a diplomelor de bacalaureat a primei promoții a liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol. Absolvenții se prezintă la ceremonie cu fruntea sus, dar nu vor uită nici odată prin ce au trecut pentru a-și menține dreptul de a fi români și eventual de a se reuni cu țara, așa cum s-a făcut în 1918. În această ideie, Iovcev mărturisește că a sperat că unirea se va repetă în 2018, dar nu a fost să fie. „Unirea nu s-a împlinit încă”, scrie el la pagină 233 adăugând, „Nimeni nu va putea întoarce roată timpului și mersul istoriei. Numărătoarea inversă a început…”. Personal, aș vrea ca acest crez să răsune puternic în special în parlamentul de la București. Reîntregirea României se va împlini!

Între timp, liceul românesc „Lucian Blaga” a dobâdit respectul multor oameni cumpătați și cu bun simț de alte naționalități din Tiraspol. Un medic de etnie rusă vine să-și înscrie fiul la liceul „Blaga”. O tânără mamă de origine bulgară și cu soț ucrainean dorește și ea să-și înscrie copilul la același liceu… Când ai demnitate și ești integru te respectă și inamicii!

Trecând prin numeroase încercări, autorul e frământat de multe gânduri filosofice, dar și practice. El scrie că „regimul de la Tiraspol vrea că românii din stânga Nistrului să își uite rădăcinile, să uite de unde provin, cine le sunt strămoșîi … să distrugă cuvântul românesc”, dar, adaugă el, „«La început a fost Cuvântul» și cuvântul este însuși Dumnezeu. Nu se poate distruge o limbă cu Kalașnicovul… deoarece cuvântul nu este material, cuvântul e sfânt, e spirit, e suflet, iar sufletul este nemuritor” (p. 250). Și tot autorul continuă pe un ton realist, dar plin de speranța: „Nu e totul perfect în România, e rău și la Chișinău, dar în Tiraspol, în regiunea trasnsnistreană, e iadul pe pământ…” (p. 240). În semn de recunoștință, prietenul sau ardelean, poetul Ion Alexandru, îi spune cu lacrimi în ochi „Voi sunteți martirii neamului”. Aceste cuvinte, mărturisește fratele Ion, „m-au încurajat și m-au întărit”.

L-am cunoscut și eu pe regretatul poet. De altfel am avut deosebită satisfacție să găsesc printre susținătorii lui Iovcev și alte personalități din Chișînău cu care m-am împrietenit și pe care le-am prezentat la „Vocea Americii”: Alexandru Moșanu, Gheorghe Ghimpu, Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Grigore Vieru, poetul care mi-a dedicat o poezie, Ilie Ilașcu, și dece nu, Iurie Roșca, cel care ne-a dezamăgit.

În încheiere, recomand fără rezerve cartea „Ostatic în propria țară”, București, Editura Universul Academic, 2022. Cu atât mai mult cu cât autorul are talent de povestitor, disciplină de matematician și înclinații de documentarist. Limbajul sau este bogat și modern, stilul cărții este cursiv și organizarea ei o face usor de lecturat. Miezul descrierilor este însă cutremurator. Nu mi-am putut imagina răutatea diabolică cu care unii ruși continua să-i persecute pe românii autohtoni din Transnistria pentru ca aceștia sa renunțe la identitate lor etnică. Dar nu mi-am imaginat nici dârzenia cu care fratele Ion și profesorii școlii împreună cu elevii și părinții acesora își apără dreptul de a fi români. Ion Iovcev s-a retras anul acesta de la conducerea liceului, ctitoria lui a rămas la datorie, iar el își continua misiunea de român.