Ioan Laurențiu VEDINAȘ: Barba non facit philosophum

Irina Airinei:

Preocupat de psihologia adolescentului ca și de gravele fenomene cu impact social major ale școlii românești (violența, amoralitatea, consumul de droguri etc.), IOAN LAURENȚIU VEDINAȘ se înscrie, cu nerv, pe această linie, prin întrebările pe care le formulează, începând cu întrebarea retorică dureroasă ,,cine ne sunt influencerii?!”, într-o scriere de tip autobiografic, eseistic, construindu-și propriul narativ al autenticității și experienței. Întrebările puse sunt la fel de grave ca și temele alese. Autorul este un observator, dar un observator profund și de talent.

IOAN LAURENȚIU VEDINAȘ semnează urmând calea ,,eseului romanesc”, ca să folosim o expresie a lui Eugen Simion. În filele sale de jurnal din care redăm doar una, deocamdată, el pare să continue scrierea de tip document, contestatar și anticalofil, inițiată de un Mircea Eliade, continuată apoi de un Mihail Drumeș ori de un Grigore Băjenaru.

Adolescența, treapta bazală definitorie a unei societăți, este judecată de ,,adolescentul întârziat” sub cupola sufletului său, acolo unde rezonează zgomotul haotic al prezentului confundat grav cu libertatea…

Pagina adolescenților întârziați

Eram mai mulți elevi în curtea laterală a liceului, care ducea spre intrarea în clădire. Vreo doi băieți mai puternici, de clasa a XII-a, se hârjoneau. Unul dintre ei îi scapă celuilalt:
– Du-te-n …. mea!

Nu vreau sa mă ascund după degete. Începând cu anii ’90, extremitățile jargonului au luat proporții printre tineri. Era ceva ce nouă ne părea firesc. Nu și profesorului de istorie, care tocmai trecea, mic, uscățiv, proaspăt ras și cu o geacă din piele roasă la mâneci. Nici n-am avut timp să înțelegem ce s-a întâmplat. Într-o fracțiune de secundă, îl prinde pe temerar de o ureche, și cu cealaltă îi sfârâie o palmă zdravănă.

Cristi, care era un rugbist cât ușa, capabil să îndoaie pe genunchi poate 10 inși ca domn’ profesor, a rămas pe loc, strâgând din dinți și înroșindu-se la față de furie și de rușine. Cu toții urmăream înmărmuriți desfășurarea acțiunii. Eram siguri că cel lovit va riposta, cel puțin verbal. Cristi a încercat să bolborească ceva. Îi vedeam, la spate, pumnul strâns. L-ar fi dovedit dintr-o lovitură. Dar Cristi a tăcut și a lăsat capul în jos, la fel cum am fi făcut fiecare dintre noi. Deși furia reușise pentru moment să-i inducă acea stare de confuzie prin care să se-ntrebe:
– Da’ ce-am făcut??
…el știa ce făcuse. Știa foarte bine că înjurase într-un moment nepotrivit, în care un dascăl, ce-i drept, din întâmplare, trecuse pe acolo…

Pe scurt, aceasta a fost generația mea, printre ultimele în care învățământul a mai dat roade.

Aud adesea fraze pline de revoltă, prin care jurnaliști de bine acuză faptul că:
– S-a distrus învățământul! Haideți să căutăm soluții miraculoase de resuscitare!
Nu s-a distrus niciun învățământ din senin, domnilor. S-a distrus o societate întreagă prin eliminarea oricărui sentiment de teamă. Teama, într-o proporție echilibrată, este normală unei bune funcționări. Respectul și educația vin și din frică.

Ni se bagă pe gât fel și fel de teorii psihologice cum că doar profesorul e vinovat pentru că nu a știut cum să capteze atenția… Zău?

Dar când i se cântă unei biete profesoare de 30 de kilograme Prohodul Domnului în clasă sau un garoi de 2 metri își amenință dirigintele că îi va da cu catalogul în cap dacă nu-i motivează absențele, în timp ce toate celelalte progenituri agramate râd și filmează cu telefoanele… acolo ce mai este de făcut?

Da, se întâmplă, și se întâmplă des, chiar dacă presa, slugarnică și părtinitoare cu moda vremurilor noi, le prezintă rar, ca aspecte izolate.

Eu am crescut în altă lume, în care, așa cum spunea proverbul latin, barba nu te făcea filozof. Și nici statutul de elev nu-ți conferea dreptul de nu respecta pe dascăl. Erau sfârșiturile unei lumi construită firește, după niște principii. Era sfârșitul unor vremuri în care n-aveam parte de Super-Părinți, care să ne ia apărarea în orice situație și să vină la școală val-vârtej…
În rarele situații în care încercam să mă lamentez, mi se spunea clasicul ,,Ai făcut tu ceva…!”

Profesorii erau Dumnezei. Poate de-aia din mâinile lor ieșeau îngeri, nu rebuturi tatuate care nu leagă două cuvinte.

Acum, orice incult nutrește trăsături faciale de academician. Orice elev are dreptul de a sfida. Mereu vin tabere pline cu drepturi… cu drepturi… cu drepturi și cu libertăți care se rostogolesc peste ale noastre…

Dar noi, restul, rebuturile societății, cu ce drepturi mai rămânem? Care sunt libertățile care ne mai guvernează spiritul și dreptul la exprimare și existență?

Ca o paranteză pătrată și retorică… Știți, oare, cât a trebuit să mă cenzurez eu, pentru a putea, totuși, încărca acest text pe pagină? Câte idei n-am cioplit cu dalta și câte ramuri n-am retezat din topor…

În încheiere, în minte nu-mi vin decât cuvintele unui mare actor român, care acum are 87 de ani:

– Dacă voi credeți că asta e libertate, înseamnă că habar n-aveți ce înseamnă aia libertate…