Acad. Ioan-Aurel POP: ,,Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei – 325 de ani”

,,În urmă cu circa 325 de ani, se petreceau în istoria românilor din Transilvania evenimente importante, cu urmări până astăzi. La 21 martie 1697, Sinodul Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania, prezidat de mitropolitul Teofil, decidea unirea acesteia cu Roma, după regulile Conciliului de la Florența, condiția fiind ca clerul român să primească „privilegiile și imunitățile” avute de clerul de rit latin. La 7 octombrie 1698, Sinodul, prezidat de mitropolitul Atanasie Anghel, format din 38 de protopopi ai Bisericii românești din Transilvania, decidea iarăși unirea cu Roma, în aproximativ aceleași condiții ca în anul precedent. La 16 februarie 1699, împăratul emitea Prima Diplomă Leopoldină a unirii. Prin ea se înființa oficial Biserica Română Unită cu Roma reconfirmată și se dădeau clerului român unit drepturi egale cu cele ale clerului latin (catolic). La 14 septembrie 1700, s-a ținut soborul mare al mitropolitului Atanasie cu repetarea declarației de unire. Totuși, unirea nu avansa. La 19 martie 1701, se dădea A Doua Diplomă Leopoldină a Unirii, prin care drepturile egale se extindeau și asupra mirenilor români. Întreaga națiune română din Transilvania și biserica ei urmau să fie egale cu națiunile „istorice” privilegiate și cu bisericile lor. La 25 iunie 1701, avea loc instalarea lui Atanasie Anghel (cu rangul de episcop) la Alba Iulia, în catedrala lui Mihai Viteazul, în prezența a 54 de protopopi, a 1000 de preoți și a 2000 de mireni. Cei 54 de protopopi au semnat un nou document de unire. Dar egalitatea națiunii române cu națiunile politice nu a fost pusă în practică, astfel încât mulți români au rămas în afara noii biserici. Al treilea episcop unit, Inochentie Micu, a început la 1743-1744 mișcarea de emancipare națională a românilor. În 1761, s-a recunoscut existența Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania, cu rang de episcopie, în frunte cu sârbul Dionisie Novacovici (urmat de sârbii Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici, Gherasim Adamovici, până la primul român, Vasile Moga). Reședința episcopiei a fost la Rășinari.

(Cisnădioara)

Multă lume se întreabă ce este Biserica Greco-Catolică și de ce există ea. Alții pretind că românii transilvăneni „au trădat” cauza ortodoxiei în jurul anilor 1700. Alții deplâng dezbinarea românilor sub aspect religios și încearcă să se lămurească de ce și cum. Întrebările sunt legitime, deși unele sunt greșit formulate. Oare cum am putea să ne imaginăm că mitropoliții Teofil și Atanasie, cu zecile de protopopi și preoți de lângă ei, ar fi trădat credința și neamul? Și cum să credem că cele două biserici istorice ale românilor sunt așa de deosebite, din moment ce amândouă sunt de rit bizantin? Dar cum s-a ajuns ca românii să aibă două biserici de rit bizantin?

Când s-a pronunțat Marea Schismă, la 1054, românii au ajuns să fie în partea răsăriteană a continentului, aflată sub oblăduirea Marii Biserici de la Constantinopol. Ei erau singurul popor latin într-o atare situație, dar erau la marginile dinspre apus ale creștinătății răsăritene, vecini direcți cu creștinii apuseni. Treptat, aceștia aveau să se cheme catolici (universali), iar cei răsăriteni ortodocși (dreptcredincioși). Transilvania, cu țările adiacente locuite și ele în mare parte de români, au ajuns în secolele al XI-lea – al XIII-lea să fie cucerite și încadrate în Regatul Ungariei, un regat cu elite de confesiune catolică. Românii au trăit în Transilvania – și mai bine și mai rău – împreună cu maghiarii, sașii, secuii și cu alții pe care soarta i-a adus prin regiune. Situația este complicată fiindcă este vorba de patru neamuri, dar ea este și mai complicată atunci când ne referim la religii (de fapt, la confesiuni). Dacă până în secolul al XVI-lea, supușii (românii) erau ortodocși, iar stăpânii (ungurii, sașii secuii) erau catolici, de pe la 1550, lucrurile s-au complicat și mai tare. Reforma religioasă a fost adoptată de sași, secui și unguri, încât conducerea Transilvaniei a devenit covârșitor protestantă. Populația de bază a rămas ortodoxă și românească.

Astfel, până să vină austriecii stăpâni în Transilvania (1688), țara era condusă de trei „națiuni”, anume ungurii, sașii și secuii, care aveau împreună patru „religii” – calvină, luterană, unitariană și romano-catolică. Aceste trei națiuni și patru religii reprezentau cam o treime din populație, după recensămintele austriece. Restul de două treimi era reprezentat de românii ortodocși, care însă nu aveau voie să participe la conducerea țării, fiind doar „răbdați” în țară „până avea să dureze bunul plac al principilor și cetățenilor”. Erau „răbdați” pentru că munceau (produceau hrana), plăteau impozite, făceau armată și mureau pentru apărarea țării. Adică, țara nu putea funcționa fără ei.

Austriecii, când cucereau o provincie, să bazau în stăpânirea ei și pe religie, pe religia Casei de Austria, adică romano-catolică. Doar că în Transilvania, nici 10% din locuitori nu mai erau romano-catolici. Atragerea la catolicism a vechilor catolici – maghiarii, sașii și secuii – era imposibilă. Și oricum, aceștia nu reprezentau majoritatea populației, ci abia o treime. Mai rămâneau românii, dar aceștia erau ortodocși și, conform rapoartelor austriece, nu și-ar fi lăsat cu niciun chip credința.

Totuși, exista un mare punct nevralgic în existența românilor și a bisericii lor. Când au venit austriecii, biserica ortodoxă a românilor era aproape calvinizată din punct de vedere organizatoric, fiind practic scoasă din structurile răsăritene. Transilvania fusese condusă, de la Mihai Viteazul încoace, aproape numai de principi calvini. Încă din1629,  principele Gabriel Bethlen voia ca toți românii să fie de-acum calvini. În fruntea Bisericii ortodoxe era un conducător (superintendent) calvin maghiar. La 1640, superintendentul calvin voia ca:

  • la împărtășanie, pâinea și vinul să se dea separat, adică pâinea în mână și vinul în potir;
  • credincioșii să fie îndemnați clar să înțeleagă folosul învățăturilor calvine;
  • preoții să nu împărtășească copii nevârstnici, ci numai bătrâni;
  • botezul să fie făcut în formă simplă, numai cu apă curată, fără lumânări, fără ungerea cu mir și fără alte „adausuri”;
  • să se elimine „liturghisirile”, „afumatul” cu cădelnița, sunarea clopoțeilor și „alte superstiții”;
  • să se elimine din biserici rezematul de cârje;
  • credincioșii să stea așezați în biserică, iar în cursul rugăciunilor să îngenuncheze;
  • să se elimine cultul sfinților;
  • să se elimine cultul icoanelor;
  • morții să fie îngropați fără bocete, predică, tămâiere și alte „superstiții”;
  • să nu se mai pună în sicriu „ban pentru drum”, alimente și altele;
  • sătenilor, caracterizați drept „proști”, să li se interzică să mai așeze lumânări pe morminte și să-și plângă (bocească) morții;
  • credincioșii să fie opriți să se închine și să sărute crucile de la intersecțiile drumurilor;
  • credincioșii să nu mai aștepte mântuirea prin post, să nu postească pentru iertarea păcatelor;
  • să părăsească obiceiul românesc de a sărbători Vinerea (Sfânta Vineri);
  • să se elimine obiceiul de a da mirilor miere la cununie;
  • să fie obligați preoții să asculte numai de episcopul calvin;
  • să se destituie fără cruțare preoții români care vor cununa, despărți, boteza ori înmormânta maghiari etc.

Conducătorii maghiari mai spun că vor întemeia o școală românească, o tipografie românească, că se va trece la folosirea limbii române în biserică, la predicile ținute în românește, că se vor face traduceri și tipărituri de texte și cântări bisericești românești că se va face educație religioasă a copiilor și tinerilor, toate în spiritul învățăturilor „adevărate” calvine și pentru oprirea credinței „greșite”, ortodoxe a românilor. Aceste aspecte (în mare) bune nu aveau cum să șteargă, însă, din mintea românilor primejdiile grave din celelalte prevederi, care ținteau la dizolvarea esenței tradițiilor bisericii răsăritene și, în final, la deznaționalizarea românilor.

Cei mai mulți dintre mitropoliții români ai secolului al XVII-lea (mai ales Simion Ștefan și Ilie Iorest) au rezistat, făcând scut în jurul preoților și credincioșilor lor, dar unii au fost siliți să accepte și compromisuri. Cu toate acestea, acțiunea de „reformare” a bisericii românilor – după câteva răzlețe succese în rândul elitei, mai ales a celei parțial catolicizate în Evul Mediu – s-a lovit de rezistența surdă, calmă, dar sigură a poporului de jos, rămas în vechea credință.

La fel se întâmplase în trecut și cu încercările de atragere a românilor la catolicism, la unire cu Roma. Mai întâi trebuie observat că toate încercările anterioare de unire cu Roma, de până la Reformă – atâtea câte au fost – au venit prin filieră ungară, prin mijlocirea catolicismului ungar.

Acum, după anexarea Transilvaniei la Imperiul Habsburgilor, lucrurile s-au schimbat. Este cea dintâi acțiune de unire religioasă în care tratativele s-au purtat nu în numele Ungariei, ci direct în numele Romei și al Vienei. Este prima încercare de atragere la catolicism a unei Biserici românești nu numai foarte puternic amenințate, ci chiar lovite în esența ei. Vina acestei presiuni dizolvante, percepute ca extrem de periculoase, aparținea calvinismului, adică unei denominațiuni născute de pe urma Reformei sau a „ereziei” protestante. Dar calvinismul nu era pentru români doar o gravă abatere de la credința cea adevărată, o „erezie” de neacceptat și de neînțeles, ci și – din nou – o „religie maghiară”. În Transilvania, unde, cum s-a văzut, structura etnică pe „națiuni” (recunoscute sau nu) era atât de importantă, confesiunile urmau și ele regula aceasta sui generis. Astfel, dacă credința ortodoxă era numită „valahică” (românească), dacă cea luterană era „săsească”, cea calvină sau „de Cluj” era percepută și chemată, la modul curent și colocvial, „ungurească”. Firește, acestea erau clișee ale opiniei publice și, câteodată, ale elitelor transilvane, deoarece erau și luterani care nu erau sași, și unguri care nu erau calvini, și ortodocși care nu erau români. Dar funcționa legea numărului mare și prejudecățile legate de mecanismele impunerii stereotipelor din societate. Oricum, Transilvania, prin principii ei și prin puterea nobiliară, fusese percepută ca o țară cu organizare de stat calvină și maghiară. De aceea, mai ales acum, în jurul anilor 1700, când edificiile naționale moderne se consolidează și în Europa Centrală și Orientală, pericolul calvinizării Bisericii românești se confunda cu pericolul maghiarizării românilor. În chip paradoxal, Biserica calvină și principii de aceeași confesiune au întărit, cel puțin la nivelul aparențelor, limba română în Biserica românilor sau au afirmat că doresc aceasta, dar elita religioasă românească nu avea, de obicei, încredere în aceste promisiuni. De-a lungul deceniilor, se putuse constata un fenomen interesant, ale cărui semnificații nu scăpaseră unor observatori atenți: după promovarea inițială a limbii române prin biserică, școală, tipărituri și câștigarea formală a unor comunități de români pentru pomenita confesiune protestantă, urma o etapă de insinuare foarte tenace a limbii maghiare, mai ales în rândul elitei românești, de topire a acestei elite în sânul „națiunii ungare”.

 

Toate acestea la un loc – dar mai ales perceperea ortodoxiei drept „legea românească”, drept felul de a fi, de a exista și de a dăinui etnic – i-au menținut pe români în vechea lor credință, ajutându-i să respingă asalturile Reformei. Pe acest fond, s-a afirmat treptat unirea românilor cu Biserica Romei. Un asemenea temei este însă insuficient și nu poate explica ceea ce s-a petrecut în anii 1697-1701.

Cu alte cuvinte, ce este unirea? Este un act prin care două biserici regândesc problemele dintre ele, le rezolvă și se regăsesc în unitate sau este anexarea uneia dintre acestea, prin amăgirea preoților și credincioșilor săi? „Unirea” de la 1697-1701 din Transilvania a fost privită în epocă în ambele sensuri, în funcție de interpreții ei, de interesele și viziunile părților implicate direct ori indirect.

Aici ne interesează care era punctul de vedere al românilor. Natural, acest punct de vedere nu se poate decât aproxima, în urma mărturiilor rămase de la conducătorii religioși ai acestor români, fiindcă lideri politici laici – cum s-a văzut – românii transilvani nu aveau și nu primiseră permisiunea să aibă. Cu alte cuvinte, clericii români erau și conducători politici. Nici documentele rezultate de pe urma sinoadelor de unire, ținute la Alba Iulia în 1697, 1698 și 1700, nu sunt absolut sigure pentru rezolvarea chestiunii puse mai sus, pentru că provin din redacții diferite (iezuite și românești) și nu concordă întru totul, în toate detaliile. Textul din 1697, cu declarația oficială de unire, transmis prin filieră latină iezuită, ar fi spus în esență următoarele: „Noi Teofil, din mila lui Dumnezeu, episcopul Bisericii românești din Transilvania și din Părțile Țării Ungurești unite cu aceasta și tot clerul aceleiași biserici … din inimă am statornicit să ne întoarcem în sânul sfintei biserici-mame romano-catolice și iarăși să ne unim cu ea”, prin acceptarea celor patru punte florentine și cu promisiunea acordării de către împărat a egalității preoților români uniți cu preoții catolici. Cum se știe, acest prim act de unire, urmat la scurt timp de moartea mitropolitului (numit de iezuiți episcop) Teofil, nu a avut efectul scontat. Documentul următor, mai extins și mai explicit, adoptat la 7 octombrie 1698, spune: „Însă întru acest chip ne unim și ne mărturisim a fi mădularele sfintei catolicești biserici a Romei, cum pe noi și rămășițele noastre(1) din obiceiul bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile de până acum așa și de acum înainte să fim slobozi a le ține după calendarul vechi, și pre cinstitul vlădicul nostru Athansaie nime, până la moartea sfinției sale, să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinției sale. Ci tocmai de i s-ar întâmpla moarte, să steie în voia soborului pre cine ar alege vlădică, pre care sfinția sa papa și înaltul împărat să-l întărească și patriarhul de sub biruința înălției sale să-l chirotonească și dregătorilor protopopilor carii sunt și vor fi nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să fie cum și până acum. Eară de nu ne vor lăsa pre noi și pre rămășițele noastre într-această așezare, pecețile și iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nicio tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea mitropoliei noastre, pentru mai mare mărturie”. După iscăliturile celor 38 de protopopi, s-au mai adăugat următoarele: „Și așa ne unim acei ce-scriși mai sus cu toată legea noastră, slujba bisericii, liturghia și posturile și carindarul nostru să stea pe loc. Iară de n-ar sta pre loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nicio tărie asupra noastră și vlădica nostru Atanasie să fie cap și nimeni să nu-l hărbutăluiască”.

Până la urmă unirea românilor cu Biserica Romei, de la 1700, s-a înfăptuit, nu neapărat în condițiile voite de toți inițiatorii săi și nici cu toate urmările visate de aceștia. Firește, chiar și așa, numeroși istorici și teologi s-au întrebat care au fost cauzele reușitei, în condițiile în care alte tentative de unire, încercate de-a lungul timpului, falimentaseră sau avuseseră doar palide rezultate. Răspunsul nu poate să fie decât unul complex, deoarece este vorba despre un complex de împrejurări reunite atunci și acolo. Cert este că unirea religioasă nu s-a înfăptuit din nevoile spirituale al românilor. Românii nu erau nemulțumiți de biserica lor și nu căutau scăpare în altă biserică din inițiativa lor. „Scăparea” era căutată fiindcă Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania era amenințată în esența ei, pe de o parte de primejdia sârbizării, pe de alta de primejdia calvinizării. Unirea cu Roma promitea să salveze specificul răsăritean și românesc al acestei biserici.

Ce a adus, până la urmă, unirea religioasă, în istoria românilor transilvăneni?

Mai întâi, unirea a fost actul prin care s-a salvat specificul bisericii românilor, a salvat esența credinței românești, care fusese grav pervertită prin calvinizare. În al doilea rând, unirea a i-a ridicat pe mulți dintre români la știință de carte și cultură, elita ei dând naștere celei mai importante mișcări iluministe din istoria românilor, anume Școala Ardeleană. În al treilea rând, deși nu a condus – după cum promiseseră autoritățile habsburgice – la egalitatea națiunii române și a confesiunii ei cu celelalte națiuni și confesiuni, a declanșat mișcarea de emancipare națională și a pregătit, în perspectivă unirea cu România. Unirea fost, firește, în intenția Romei și a autorităților habsburgice, un act de dezbinare a românilor, dar această dezbinare nu s-a produs în plan național. Națiunea a rămas unită și a fost salvată de la maghiarizare. 

Unirea a asigurat culturalizarea românilor, accesul la știința de carte și la marile școli europene. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu și alții s-au înscris în rândul savanților iluminiști europeni. Dar, mai presus de toate, departe de a deveni doar un sprijin pentru Casa de Habsburg, unirea a fost un ferment al mișcării de eliberare națională a românilor. În această mișcare de unitate națională, Biserica Unită a mers mână în mână cu Biserica Ortodoxă (a cărei ierarhie a fost recunoscută de Viena la 1761). De altfel, nici Curtea vieneză nu și-a îndeplinit promisiunile făcute la 1700. De aceea, al treilea episcop român unit, Ioan Inochentie Micu amenința, în 1744, cu ruperea unirii și revenirea la ortodoxie, convocând un sinod, la care ar fi urmat să vină reprezentanții tuturor românilor, uniți și neuniți. Se prefigura un adevărat for comun panromânesc, ceea ce stăpânirea nu a putut admite. Vajnicul vlădică sfida vigilența cerberilor săi și cerea zugravi vrednici din Țara Românească, pentru „mănăstirea” sa de la Blaj, capabili să-i facă pictură pravoslavnică „cum numai la Cozia și la Hurezi se află”. Tot el, după cei 24 de ani de exil impus la Roma, a cerut să fie îngropat acasă, în patria sa, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Blaga scrie că nu a văzut scrise cuvinte mai frumoase despre țară. Vlădica a murit în 1768, în Italia, iar voia i s-a împlinit în 1997, când a fost pus, după rânduială, în Catedrala Blajului, în mijlocul poporului său.

Mișcarea Supplex-urilor, inițiată tot de Inochentie, a fost continuată de românii transilvani până la 1848 și chiar ulterior, modificând doar numele petițiilor.

  • Cel mai important memoriu – Supplex Libellus Valachorum din 1791 – este semnat de către ambii episcopi ai românilor, anume Ioan Bob (greco-catolic) și Gherasim Adamovici (ortodox).
  • La Revoluția de la 1848-1849, copreședinți ai Adunării de la Blaj (din 3-5/15-17 mai) au fost ierarhii români ai acelorași biserici: Andrei Șaguna (ortodox) și Ioan Lemeni (greco-catolic). Pe bună dreptate, în poezia compusă atunci de unitul Andrei Mureșianu („Un răsunet”), un vers exprimă această realitate a conducerii mulțimilor de către cler: „Preoți cu crucea-n mână, căci oastea e creștină”. Biserica a unit intelectualitatea (elita) cu plebea (poporul) într-un singur șuvoi. La fel s-a întâmplat și la Memorandum (1892-1894), iar
  • la Alba Iulia, la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, în frunte erau Miron Cristea și Iuliu Hossu, cel dintâi având să fie primul patriarh român, iar al doilea primul cardinal român din istorie.

Conducătorii românilor din trecut au știut că poporul lor avea două biserici de rit bizantin și că, pentru succesul națiunii, ele trebuiau să meargă mână în mână. Timp de peste patru decenii, la comanda Moscovei, Biserica Română Unită cu Roma – apărătoarea tradiției, fundamentul culturii moderne și fermentul unității națiunii – a fost interzisă în România. De ce vecinii și conlocuitorii noștri maghiari au putut rămâne și sub comunism calvini, romano-catolici și unitarieni, de ce sașii au putut rămâne luterani, de ce numai greco-catolicii români au fost interziși în România? Actul a fost politic și a fost menit să lovească în poporul român. Trecerea Bisericii Române Unite în catacombe a prilejuit martiriul episcopilor ei, convinși că „credința noastră este viața noastră”. Prin urmare, este o imensă eroare a susține că cei mai importanți conducători ai românilor transilvăneni de la finele secolului al XVII-lea au fost „trădători”. Ei au fost apărătorii Bisericii și Națiunii, ai identității românești, deopotrivă pe cale culturală și politică.

[1] Adică „urmașii noștri”.

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.