Maria TOACĂ: POVEȘTI DE IERI ȘI DE AZI DIN VIAȚA SATULUI MAHALA

„Ne oprim aici lângă cărți ori stăm dincolo în sala de muzeu, mai aproape de istoria noastră?”, i-a întrebat Elena Nandriș pe cei câțiva consăteni ce țin de cenaclul literar-poetic „Inspirație”. Bibliotecarele Olga Zaidel și Mariana Boiciuc, desigur, s-au pronunțat în favoarea cărților, iar ceilalți, oameni mai în vârstă, au deschis ușa muzeului, găsind mai potrivit ca averea purtată de ei în suflet să fie destăinuită la gura sobei. Eu, ca oaspete, am fost de partea majorității, în mijlocul acestor gazde simțindu-mă în orice colțișor minunat de bine. De obicei, mai în toate zilele săptămânii, căminul cultural de la Ostrița-Mahala este înviorat de cântecele tinereții, răsună glasurile zglobii ale copiilor, adunați la repetițiile ansamblului „Urmașii lui Ștefan”, se revarsă melodii ale grupului vocal „Vocea neamului”, care are grijă de zestrea străbunilor. Conducătoarea artistică a ambelor colective, responsabilă de viața tineretului și cultură, Elena Nandriș, are o strânsă legătură sufletească și cu generațiile de mai demult. Pe cei de vârstă înaintată i-a adunat în cenaclul „Inspirație”, ei fiind purtătorii avuției spirituale strânse de-a lungul veacurilor și păstrate cu sfințenie de românii din Mahala. Au rămas puțini, numărați pe degete, împovărați nu atât de ani, cât de rănile suferințelor din trecut și de necazurile vremurilor de astăzi. Am fost împreună și acum doi ani, nu-mi amintesc ce zi a săptămânii era, însă, tot la 22 martie și tot de sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici. Spre deosebire de copii, ei au „inspirație” pentru a sta la taifas cu cântecul sau poezia doar de sărbători. Mai ales, odată cu suflarea primăverii, lucrul în gospodărie nu-i întreabă de vârstă. Și ei uită de durerea în oase, luându-se cu munca, purtați de gândul la trecutele minuni ale copilăriei și bucurii ale tinereții. Cu amintirea acelor timpuri, cu povești despre locuri și oameni din comuna natală, vârstnicii cenaclului au adus scânteia acelui foc ritualic de purificare, ce se aprinde de sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici. În popor se crede că în această zi se deschid porțile Raiului și mormintele. Și chiar le-au deschis: șeful căminului cultural Dumitru Zaidel – cu câteva poezii (una emoționant de duioasă dedicată baștinei), iar octogenarul Ilie Gostiuc – cu povestiri din copilărie, pe măsura poznelor lui Nică al lui Ștefan a Petrei, copilul care a fost Ion Creangă. Asemenea eternului Nică, Ilie a fost un ștrengar fără de pereche. Chiar dacă le mai înflorește, trecându-le prin fantezia-i uluitor de bogată, năzbâtia cu „necuratul din oală”, a fost confirmată și de Dumitru Zahariciuc, cunoscutul Bița Mitruță. Pe timpuri, când grajdurile țăranilor erau pline de vite, când în fiecare gospodărie nu lipsea măcar o vacă de lapte, nevestele puneau ulcelele în parii gardului. De unde până unde, băieții au auzit o poveste despre „dracul ascuns în oală”. Ca să-l scoată, aruncau cu pietre în ulcelele din garduri. „Eram odată cu un prieten din vecini, Nicolae Chelbea. El a avut nenorocul să nimerească. Desigur, nu l-am văzut pe cel cu cornițe, a ieșit stăpâna și ne-a luat la fugă. De atunci Nicolae, care, după moda de la noi, își avea porecla „Biciușcă”, s-a ales cu una nouă – „Oală”, povestește Ilie Gostiuc, trecând la o altă pațanie și mai grozavă: „Internatul de copii invalizi din Mahala, adică spitalul deschis înainte de război de doctorul Ion Nandriș, a fost la început ca o casă a mamei și copilului, un fel de grădiniță . După ocupația sovieticilor, acesta s-a transformat într-un azil pentru invalizii de război. Primăvara ei ieșeau la „iarbă verde”, se opreau la cireșe, umblau prin cimitir. Unul, fără o mână, pe care lumea noastră l-a poreclit „Aripă”, cică ar fi deschis o criptă, în care a fost înmormântat un preot și soția sa. Ne-am dus și noi băieții să vedem ce-i acolo. Aveam 12 ani, dar îmi stau în fața ochilor cele două sicrie de zinc deschise, în care am văzut niște sandale galbene cu tocuri înalte. Lumea noastră vorbea că străinii adăpostiți la spitalul-internat ar fi găsit inele de aur printre oseminte. Din oamenii noștri nimeni nu trecea pe acolo. Vai și-amar de capul nostru să fi aflat părinții, mâncam mare papară…”.

Ion Antonescu a adus vorba despre un alt venit în satul lor, un neisprăvit inventator, botezat de săteni „Aviatorul”. Porecla și-a câștigat-o pe bună dreptate, pentru că chiar a meșterit un fel de aeroplan. A și zburat mândru tare câțiva metri de la pământ. O fi adevărat sau invenția glumeților măhăleni, dar pe Ion Antonescu, om cu sute de cărți în casă și fost profesor școlar, putem să-l credem fără de dovezi. Cică ingeniosul inventator și-a construit aeroplanul în cas-cea-mare și ca să-l scoată afară, până a zbura a trebuit să răstoarne un perete. „Mai demult visam des că zbor. De multă vreme nu mai visez că zbor. Oare de ce?”, se întreabă Ion Antonescu. I-a răspuns Vasile Zvarici, boincean prin naștere, măhălean prin căsnicie, poet, așa cum e tot românul, la chemarea sufletului: „Pentru că nici nu mai putem dormi, ca să visăm ceva frumos. Eu n-am închis un ochi toată noaptea de emoție pentru ceea ce o să vă citesc acum”. Emoțiile îl răscoleau și la gândul dacă o să-i placă Elenei Nandriș admirația sa în versuri față de viața ce clocotește la căminul cultural și lăuda adusă „Urmașilor lui Ștefan”. Povestitorii cu istorioarele lor, mai ales cei din generația mai tânără – Elena Nandriș, Olga Zaidel, Mariana Boiciuc, îl luau de consultant pe bița Mitruță, el știind răspunsul la toate întâmplările adevărate sau inventate. Meșterița populară, Maria Tatarciuc, pricepută mai mult în arta broderiei decât a povestirii, și-a ales rolul de ascultătoare. Doar trebuia cineva să tacă și să asculte, când toți atât de harnici s-au pus pe treabă, brodând cu vorbe din bătrâni istoria satului.