AFnewsÎn iunie 2024 am călătorit la Cernăuți. A fost impresionant. Ferită deocamdată de război, lumea era, totuși, înfricoșată de surprizele pe care putea să i le ofere agresiunea neprovocată a Federației Ruse împotriva Ucrainei. Copiii-soldați ucraineni și români mureau de-a valma. Două sentimente pluteau în aer: primul, bucuria de a ne găzdui în capitala Bucovinei pentru că se simțea uitați și singuri. Al doilea: încrederea că, în țară, românii mai erau preocupați de ținutul lor natal.
Aveau motive să se simtă astfel. Istoria lor a fost întotdeauna generatoare de temeri: până în 1775, când Imperiul Habsburgic a ocupat nordul românesc, Bucovina era Țara de Sus a Moldovei. A stat sub austrieci până la Unirea din 28 noiembrie 1918 când a revenit la România; în 1940, Rusia sovietică a ocupat întreaga provincie, plus Herța. După eliberarea ținutului, prin jertfa armatei române, a rămas, câțiva ani, în componența Regatului Român. În 1944, însă, a fostpreocupată de armata roșie și alocată Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Din 199, o dată cu declararea independenței Ucrainei, provincia se află până astăzi în componența noului stat. Fiecare din aceste etape de ocupație a însemnat un atentat continuu la adresa românilor bucovineni; uneori, cu unele avantaje (perioada austriacă), restul, cu politici dure, cu ateism și colhozificare[1] (perioada sovietică) și măsuri ferme de deznaționalizare. De la ,,homo bucovinensis”, românii bucovineni au ajuns, aproape într-o generație, la ,,homo sovieticus”. Ucraina, după o perioadă scurtă de recunoaștere a drepturilor minorităților, a adoptat o politică abia mascată, de ucrainizare…Prea mult pentru o populație cu o majoritate alcătuită din țărani harnici și blânzi, iubitori de Dumnezeu și de patrie.
Au rezistat conservându-și limba maternă și identitatea românească.
Ștefan Hostiuc o spune limpede în această carte de excepție:
,,Atâta timp cât existăm în istorie, există și istoria în noi. Cum râul nu poate să acuze muntele că-i stă în cale, ci își continuă cursul în funcție de relief…
Păstrarea identității naționale a mers mână în mână cu menținerea identității bucovinene.”
Asumarea identității regionale a însemnat o soluție de supraviețuire. Și acum, bucovinenii rămași în afara hotarelor firești arată o personalitate distinctă de restul regiunilor istorice românești. Au susținut caracterul românesc o dată cu specificul bucovinean.
Cartea lui Hostiuc tratează pe îndelete aspectele subtile ale procesului și de aceea o consider un studiu indispensabil pentru a înțelege particularitățile acestui grup etnic național.
Născut în localitatea Mahala, raionul Noua Suliță, Ștefan Hostiuc a studiat filologia română la Universitatea Cernăuți. Lector la aceeași catedră, a fost, pe rând, și redactor la revistele ,,Glasul Bucovinei” și ,,Septentrion literar”, în prezent fiind redactorul șef al admirabilei reviste de cultură ,,Mesager bucovinean”. A debutat ca poet cu volumul ,,Clepsidra reveriei” (1996), căruia i-au urmat, în 2005, ,,Scriitori români din nordul Bucovinei” (critica literară) și, în 2003, ,,Dialoguri septentrionale” (publicistică). Ștefan Hostiuc este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din 1995) și al Uniunii Scriitorilor din România (din 1998).
Implicat activ în viața comunității românești din nordul Bucovinei, a fost membru fondator al Societății pentru cultura românească ,,Mihai Eminescu” din Cernăuți, mai apoi secretar și vicepreședinte al aceleași societăți. Laureat al Marelui Premiu acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni (2020) și premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2024).
Majoritatea textelor publicate în volumul ,,Românii din Ucraina” reprezintă editorialele scrise de-a lungul timpului pentru revista ,,Mesager bucovinean”.
Ce înseamnă românii din Ucraina? O comunitate românească, autohtonă, de limbă română, purtători de tradiții românești și de religie ortodoxă.
Unde îi întâlnim în Ucraina? În Transcarpatia, în raioanele Rahău și Teceu (Maramureșul istoric, dincolo de râul Tisa) unde sunt majoritari. (În nord-vestul Transcarpatiei trăiește alt grup etnic românesc care se recunoaște drept ,,volohi”. Ucrainenii îi numesc eronat ,,țigani albi”. Vorbesc o limbă română arhaică presărată de rusisme. În Bucovina, în regiunea Cernăuți, locuiesc urmașii Moldovei medievale atestați cu mult înainte de anexarea austriacă a ținutului (1775), cu mult timp înainte de sosirea din Galiția a primilor refugiați ucraineni în Herța, fosta plasă a județului Dorohoi care de pe vremea dacilor și până la ocupația sovietică (1939) au aparținut fără întrerupere statului român.
În proporție de peste 90%, acești locuitori formează majoritatea cu excepția localității Mamornița unde trăiesc ucraineni. În sudul Basarabiei (Bugeacul), regiunea Odesa, granița răsăriteană a României. În nordul Transnistriei, regiunea Vinița, unde românii au conviețuit cu ucrainenii. Aici a fost publicată, în 1762, la Moghilău, prima plachetă de poezie originală în limba română scrisă de Ioan Cantacuzino. În sfârșit, menționăm românii de dincolo de râul Bugul de Sud, regiunile Kirovohrad și Mikolaiv.
Grupul etnic românesc de aici este, în bună măsură, deznaționalizat, dar continuă să vorbească limba maternă în familie (,,româna de ogradă”) și să respecte tradițiile românești.
În 1941, expediția sociologică condusă de Anton Golopenția a evidențiat căsătorii mixte româno-ucrainene.
Aceste comunități se găsesc, în prezent, în componența statului ucrainian independent, fiind supuse autorității și jurisdicției autorităților de la Kiev. Dacă ar fi grupați compact, românii ar reprezenta în Ucraina cea de-a doua minoritate după populația rusă.
Temele anunțate în titlul cărții și cercetate de Ștefan Hostiuc au fost considerate ca fiind de interes național încă din 1857 de către boierul bucovinean Doxachi Hurmuzachi (1782-1857), patriarhul Hurmuzăcheștilor. Când și-a redactat testamentul, Hurmuzachi și-a atenționat descendenții:
,,…Aveți trei îndatoriri mari și sfinte pentru care aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și urmașilor voștri. Aceste trei datorii sunt: Patria, Limba și Biserica.
Deci vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră și pe tot ce aveți mai prețios și mai sfânt ca să fiți urmași demni de străbunii și părinții voștri, ca să vă nevoiți cu toată virtutea să apărați drepturile, religiunea și limba patriei voastre și să le lăsați urmașilor voștri într-o stare mai înfloritoare decât le-ați primit.”
Îndrăznesc să cred și să afirm că opera lui Ștefan Hostiuc aparține aceluiași spirit, iar autorul, discipol fidel, continuă îndemnurile marelui boier Hurmuzachi.
Legatul lui Doxachi Hurmuzachi este recunoscut, implicit, acum, prin includerea dorințelor sale în conceptul fundamental al drepturilor și libertăților persoanelor aparținând minorităților naționale. Protecția oferită prin recunoașterea acestui concept este consacrată în dreptul internațional contemporan și este prezentă în legislația ucraineană. Aplicarea practică, însă, trebuie să o spunem, lasă mult de dorit. În acest punct încep și problemele identificate de autor.
De aceea, cartea pe care o semnează este de neînlocuit și atât de necesară. În prezent, atitudinea conaționalilor noștri este șovăielnică, oscilând, din necunoaștere sau/și indiferență, între un defetism care privește ținuturile menționate ca o Atlantidă în curs de scufundare și un activism care înțelege că solidaritatea națională este esențială.
Aflați de atâta amar de vreme în afara țării mame, românii bucovineni au dovedit o preocupare remarcabilă pentru cultura națională.
Spune Hostiuc: ,,Perioada cea mai dramatică din întreaga istorie a culturii românești din nordul Bucovinei a fost, fără îndoială, a doua jumătate a secolului XX. Scoasă din instituții, ea este nevoită să se retragă în folclor și potiomkiadă, iar în anii din urmă kitsch și stilizare ieftină.” (Cultura: folclor sau instituție, p. 123).
,,Imunitatea neamului slăbește. Atâta timp cât nu respiră aerul oxigenat al culturii scrise, el se stinge în picioare ori, disperat, se zbate în spaimele ignoranței.” (Jocul de-a cultură sau cultura ca instituție, p. 129).
Politicile lingvistice, mereu în schimbare, continuă să alunece spre o formulă monoculturală (ucraineană).
Ștefan Hostiuc: ,,Bucovina nu are nevoie de forme fără fond. Ea are imprimat multiculturalismul în propria ființă…
O cetate multiculturală e o cetate care stimulează plurilingvismul, o cetate în care prosperă învățământul în mai multe limbi, în care copiii au posibilitatea să învețe în limba maternă, să frecventeze instituții preșcolare în care educația să se desfășoare în limba părinților lor, o cetate care respectă tradiția bucovineană a dialogului interetnic.” (Multiculturalismul de paradă și realismul monocultural, p. 187).
Cunoașterea limbii române și școala în limba mamei nu sunt singurele deziderate ale grupului etnic românesc:
,,Românii din Ucraina trebuie să aibă mereu în vedere că, în lipsa unui mediu lingvistic sănătos, literatura română este, poate, cel mai important mijloc prin care își formează deprinderi de exprimare corectă și își păstrează identitatea națională, iar instituțiile statului român înființate special pentru a-i sprijini, nu trebuie să uite nicio clipă că au datoria sacră să le vină în ajutor prin strategii serioase și de lungă durată.” (Literatura română și rolul ei salvator pentru comunitățile istorice din afara țării, p. 198).
Format ca istoric și critic literar, Ștefan Hostiuc are în vedere și conceptul de literatură plurilingvă a Bucovinei multietnice care include atât creatorii de limbă română cât și scriitorii de expresie ucraineană, germană, idiș și altele. Amintesc, la întâmplare, câteva nume: Olga Kobyleaska, scriitoare ucraineană, Rose Ausländer, poetă de limbă germană, Paul Celan, scriitor de limba germană și română alții.
A scris frumos – cum altfel?- despre poetul nostru național, dându-și măsura talentului sau literar: ,,Deci să ne stabilim locul cinstindu-l pe Eminescu, sus, în empireu (bolta cerului) sau jos, în templu. Că omniprezenți, ubicui, nu putem fi nicidecum. Empireul te capt(iv)ează, templul te ascunde. Or, una e să fii captiv sub bolta cerului și cu totul altceva e să fii imun la templu. Una e să te lași corupt de raza unei stele care te vrăjește și altceva e să te fofilezi sub mantia ,,nepereche” a Poetului…” (Eminescu și (t)actul critic, p. 214).
După ultimatumul sovietic din 1940, românii au fost ,,alocați” Ucrainei și s-au confruntat cu o dublă anihilare prin eliminarea regulilor democratice și totodată prin negarea unității de neam.
Au fost recenzați sub două identități: română și ,,moldovenească”. Nordul Bucovinei și sudul Basarabiei au fost repede divizate.
Oficial, recent, s-a renunțat la ,,moldovenism” în urma ajutorului masiv acordat de România Ucrainei în condițiile războiului declanșat de Federația Rusă. În realitate, însă, politica de asimilare forțată a continuat.
Dacă în 1991, când Ucraina avea nevoie și de votul cetățenilor minoritari, s-au făcut multe promisiuni, ulterior au fost retractate folosindu-se logica răsturnată indicată de formula ,,Această masă rotundă este totuși pătrată.”
Situația bisericii, cea de-a treia datorie enunțată de Doxaki Hurmuzachi, nu a fost decât amintită, lăsată, probabil, pentru dezvoltarea ulterioară a subiectului. Obținerea Tomosului autocefaliei bisericii ucrainene pe 5 ianuarie 2019 anunța nori negri pentru ortodocșii români din Ucraina. Temerile lor s-au dovedit justificate: au fost trecuți forțat, prin decizii administrative, sub juridicția eclezială a noii biserici.
Enoriașii refuză să adere la B O A U. Sfintele lăcașuri au fost vandalizate de trupele de securitate dotate cu muniție și câini de atac iar câteva biserici din zona Storojineț, biserica din satul Mihalcea, Capela Mitropoliților din cimitirul Horecea (Cernăuți) au fost închise. Lăsați fără un loc de rugăciune după sigilarea capelei de către autorități, românii încearcă să țină liturghia în aer liber. Părintele Longhin, întemeietorul Mănăstirii Bănceni, a fost trimis în judecată sub acuzația de învrăjbire la ură interconfesională. O grea încercare pentru românii bucovineni, o nouă provocare în viața ortodoxiei românești.
Am oferit câteva citate din studiul semnat de Ștefan Hostiuc ca o invitație la lectură. Un discurs despre starea actuală a unei minorități confruntate cu pierderea identității din cauza politicii ostile a statului gazdă.
Un studiu bine echilibrat, lucid, ferit de pesimist demobilizant dar și de un optimism triumfalist și revendicativ. Căutarea unei poziții obiective se vădește în fiecare titlu și în fiecare pagină a volumului. Luciditatea manifestă a autorului adaugă studiului plus valoare.
Documentată până la detaliu, cartea ne dezvăluie un autor care știe aproape tot și toate despre ținutul său natal.
Stilistic vorbind, fraza este elegantă, concisă, fără abuz de arhaisme neînțelese sau neologisme inutile, o limbă română limpede, un text care, dincolo de mijloacele publicistice folosite, constituie o dovadă incontestabilă că specia eseului poate fi și un model de artă literară. Dacă am evalua cartea potrivit sistemului școlar de la 1 la 10, atunci spun cu mâna pe inimă: Hostiuc este și va fi un autor de nota 11!
Ca urmare, consider că Ștefan Hostiuc este, cu adevărat, bucovinologul de care avem atâta nevoie!
[1] Ștefan Hostiuc, Românii din Ucraina: teme, probleme, dileme, Editura DrukArt, Cernăuți, 2024, 300 p.
Adaugă un comentariu