Maria TOACĂ: JERTFA TINERILOR ROMÂNI DIN BUCOVINA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

În preajma Zilei Europei am trecut pe la românii noștri din vechiul cimitir din Cernăuți, unde odihnesc în pace și alte neamuri creștine ale Bucovinei multinaționale. Cu o carte a istoricului literar Liviu Papuc în mână, am căutat cripta familiei Luția, în care în anul 1922 au fost reînhumate osemintele tânărului erou al primului război mondial, Lascar Luția, căzut la Ștefănești, în luptele de apărare a Bucureștiului. L-am luat de însoțitor pe președintele Societății “Golgota”, Vasile Raut, fără de care n-aș fi găsit ce căutăm. El are o listă lungă cu mormintele românești în curs de dispariție ce necesită lucrări serioase de restaurare. Dar și cele restaurate în ultimii doi ani au nevoie de îngrijire permanentă. Iarba rea străbate și prin piatră, crescând deasupra nepăsării noastre.

Trădări și vânzări au fost întotdeauna nu numai la români, ci la toate neamurile de pe întreg pământul. Mă opresc, însă, la virtuțile oamenilor născuți pe pământul nostru. Au fost pe meleagul Bucovinei oameni care prin jertfa lor și-au câștigat nemurirea în ceruri și gloria de eroi ai neamului pe pământ. Au fost tineri, născuți parcă din Sfânt Duh, care asemenea Mântuitorului, ne-au spălat de păcatul vânzării. „…câtă frumusețe sublimă cuprinde jertfirea de sine, sacrificiul făcut de bună voie. Sunt momente când simți parcă însăși suflarea Dumnezeirii cum îți atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Și, atunci, uiți tot ce ai iubit în viață, tot ce-i călător ca nisipul pustiului și nu regreți deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă” – acestea nu sunt cuvinte frumoase pentru încântarea maselor, atragerea susținătorilor în competiții electorale. Sunt cuvintele eroului Ion Grămadă, scrise cu creionul în zorii dimineții de 27 august 1917 în tranșeiele Cireșoaiei, cu puțin înainte de a cădea săgetat de gloanțele inamicului. Camarazii care îi erau aproape l-au auzit murmurând îndemnul: „Înainte, înainte, scumpă Junime română”.

De la cucerirea independenței României (9 mai 1877) mai erau 18 ani până a se naște erou, care a scris următoarele cuvinte: „…La urma urmei, dacă voi cădea în război, deși m-ar durea foarte mult pentru mama și pentru surori, nu mi-ar părea rău. Sunt puteri dumnezeiești care, odată dezlănțuite, cer ca jertfă adese pe cei mai aleși oameni. Va fi teribil , dacă totuși totul va rămâne zadarnic. Eu însumi niciodată nu voi deveni necredincios neamului meu… dar pe mulți îi va cuprinde deznădejdea” – dintr-o scrisoare trimisă ziarului „Glasul Bucovinei” de tânărul voluntar bucovinean, Lascar Luția, jurnalist și scriitor la început de cale. Zborul i s-a frânt la numai 21 de ani. La 20 noiembrie 1916 a căzut la Ștefănești, în luptele pentru apărarea Bucureștiului. Dacă Ion Grămadă este mult-puțin cunoscut în Bucovina, iar în comuna Fundu Moldovei se organizează anual un Salon de Cultură și Spiritualitate ce-i poartă numele, Lascar Luția, născut la 1895 la Suceava, pe nedrept e un mare anonim în conștiința urmașilor. M-a ajutat să pătrund în scurta sa viață, înflăcărată de patriotism și nepotolita pornire de a lupta pentru cauza românilor, volumul îngrijit de istoricul literar Liviu Papuc, care a adunat Scrierile acestui erou de război și talentat mânuitor al condeiului. Ca și Ion Grămadă, Lascar Luția, de la începutul primului război mondial, a trecut ilegal frontiera imperiului, râvnind să ajungă în România, pentru a nu fi trimis pe front contra fraților de sânge, sub steagul stăpânirii străine. În 1914 au trecut hotarul mai mulți tineri înaripați de idealuri, de visul la întregirea Patriei, cerându-se voluntari în armata română – Aurel Morariu, Ilie Torouțiu, Vasile Grecu, Emilian Slușanschi. Cu primii trei, tânărul Lascar (figură delicată de adolescent), s-a fotografiat, înainte de plecarea pe front. Din descrierea unui refugiat la București ne apare un alt portret: „Lascar a fost un tânăr excepțional de talentat. Frumos, cu ochi mari, în care puteai citi nu numai inteligență, ci și blândețe, era însă un ins extrem de combativ”. De fapt, toți bucovinenii refugiați erau cu gândul și inima la viitorul României Mari, așteptând cu nerăbdare să înceapă războiul, să pornească la luptă pentru izbânda lor. Iată un pasaj dintr-o scrisoare a lui Lascar din preajma războiului: „Mi-aduc aminte de vorbele teribile adresate de Iorga tinerimii, într-un discurs de dăunăzi: Tinerime, văd deasupra ta secera morții! O să fie frumos. Până atuncea ne pregătim strașnic. Noi la 1 august vom intra în foc, ca plutonieri trebuind să muncim mult până atuncea, ca să fim pe deplin pregătiți”.

Rătăcind pe front, unele scrisori ale sale au ajuns în Bucovina, când eroul nu mai era în viață. Abia în primăvara anului 1922 s-a aflat data și locul morții sale. Sora Irina, studentă la București, a stăruit să-i organizeze un emoționant parastas la Ștefănești, apoi a avut grijă de aducerea osemintelor fratelui la Cernăuți. Sicriul, înfășurat în Tricolor, a fost depus la capela militară din capitală, după care a ajuns la Cernăuți, urmând traselul – strada Domnească, Mărășești, Romană, până la Cimitirul Eroilor de la Horecea, unde a fost reînhumat alături de tatăl său, Ion Luția. Presa vremii scrie că la Ștefănești a fost înființată la 14 mai 1922 o bibliotecă ce purta numele eroului căzut acolo. Mai este oare acea bibliotecă?! Tot atunci s-a înființat un comitet pentru ridicarea unui monument eroilor căzuți în război, pe care avea să fie scris și numele Lascar Luția. Nu știu nici de monument dacă există. Este, însă, această carte a lui Liviu Papuc „LASCAR LUȚIA. Scrieri” în care sunt adunate pagini de publicistică, creație literară, traduceri ale tânărului maturizat și sacrificat la o vârstă fragedă. Cel mai trist e că, secerat în floarea tinereții, nu i-a fost dat să-și vadă împlinit visul pentru care și-a jertfit viața. Însă a fost  o fericire pentru el să aibă pentru ce-și jertfi acest prețios dar de la Dumnezeu – viața!

„Și vă mai mirați că nu vorbim corect românește?”

Citesc din volumul îngrijit de Liviu Papuc ”Lascar Luția. Scrieri”… Citesc și recitesc articolele combative ale lui Lascar,căzut cu moarte de erou la numai 21 de ani, și nu pot crede că au fost scrise de un adolescent. Or, toate „Scrisorile din Bucovina”, publicate în „Tribuna” aradeană, dar și articolele sale din presa românească din Cernăuți, datează cu anul 1912, când autorul, născut la 1895, avea numai 17 ani. Din toate răbufnește nu doar un entuziasm nestăvilit al tinereții, ci se evidențiază o incredibilă maturitate a gândirii, exprimată într-o curată limbă română, și un admirabil talent de povestitor. Dar și mai adânc ne răscolește sinceritatea patriotismului înflăcărat, curajul tânărului de a demasca interesele meschine ale politicienilor vânduți stăpânirii străine, abilitatea de a face diferență dintre adevăr și minciună, de a înțelege care din fruntași („stâlpii națiunii”) servesc românismului și care fac patriotism de paradă.

Lascar Luția a crescut și a făcut școală într-o perioadă când în Bucovina limba română se vorbea doar acasă de poporul oropsit, de intelectuali răsăriți din rădicinile acestui popor și de puținele dinastii boierești cu dragoste de neam. Pentru a dovedi că istoria se repetă cu tot ce-a fost mai rău pentru noi, e de-ajuns să citez un fragment din „Scrisoare din Bucovina. Elevi și profesori. – Limba nemțească”: „Limba nemțească pentru noi e, în unele privințe, într-adevăr o plagă. Elevii români nu pot să-ți zică pe românește cât face unu și cu unu, fiindcă la școală au învățat nemțește, sau vor zice „unul și cu unul este îndată doi!” (nemțescul „gleich” înseamnă și egal, și îndată). Ei, iată cultură! Admitem că în școalele medii trebuie să se învețe nemțește, căci e limba oficială, de care avem nevoie. Dar nu pentru toate. Limba nemțească să se învețe în 3-4 ceasuri pe săptămână, însă nu mai mult. Acum însă în clasele superioare se vorbește nemțește în aproape 20 de ceasuri pe săptămână! Și vă mai mirați că nu vorbim corect românește? Vă mai mirați că școlile noastre produc numai niște catâri? Și acum li se oprește elevilor să cetească foi românești! Atunci unde să învețe românește? …. Trebuie să strigăm tare, de tot tare, așa ca să audă și stâlpii noștri geniali: „Afară cu limba nemțească din școlile primare românești!”.

Parcă nu ne-ar despărți un secol și ceva de aceste rânduri.

Maria TOACĂ