Gheorghe Grün: MITUL „OMULUI NOU”

Din „epocalele vizite ale tovarășului Ceaușescu” în Coreea de Nord și China Revoluției Culturale (1971), acesta s-a întors cu două idei simple: cultul personalității și crearea „Omului Nou”. Acest concept era de mult timp prezent în ideologia marxistă sub forma „Omului nou socialist”, dar Ceaușescu a fost cel care l-a accentuat în ideologia regimului său totalitar și i-a acordat un loc de cinste.

Sub îndrumarea sa directă, a fost elaborat un „Cod al Eticii și Echității socialiste”, un îndrumar de comportament socialist. În concepția sa, literatura, teatrul, arta și educația trebuiau să îndrume tineretul în sensul devotamentului total al cetățenilor față de Partid, față de sarcinile de serviciu și față de muncă. „Omul Nou” trebuia să fie devotat partidului și patriei socialiste, disciplinat și harnic, ateu și materialist dialectic, moral după normele eticii socialiste (familie tradițională, viață modestă, respingerea „burgheziei”), cultivat, dar cu o cultură filtrată prin ideologia oficială, gata de sacrificiu pentru colectiv.

În esență, conform propriei sale declarații, Ceaușescu „intenționa să perfecționeze cel mai nobil produs al naturii: omul, creatorul a tot ceea ce există în societate.”

Evident că se pune întrebarea dacă Ceaușescu a fost original în această încercare de a crea un „Om Nou” (încheiat cu un rezultat catastrofal pentru România), un om diferit de cel „vechi”, cu alte concepții, alte virtuți și alte valori.

Precum toți dictatorii, Ceaușescu nu a făcut decât să imite ce au făcut și alți dictatori mai importanți în istorie. Iar aceștia, la rândul lor, au preluat ideile unor revoluții trecute, religioase sau sociale. În fiecare epocă de schimbări radicale, apare și ideea schimbării esenței umane, crearea unui „Om Nou”, care să respecte valorile noi, regulile noi și să schimbe chiar tradițiile, în funcție de noile condiții. Toate schimbările radicale, religioase sau sociale, dar și instaurarea unor dictaturi unipersonale, aduc cu sine ideea creării „Omului Nou”, adaptat ideilor, valorilor și credințelor societății pe cale de a se naște.

1. Biblia

Primul document în care apare ideea unui „Om Nou” (chiar dacă nu este menționată ca atare) este Biblia. În Numeri, capitolele 13 și 14 din Vechiul Testament, Moise, la porunca Domnului, trimite doisprezece bărbați să cerceteze Țara Canaanului, pe care Dumnezeu le-a promis-o. După 40 de zile, cercetașii se întorc și zece din cei doisprezece afirmă că țara este locuită de oameni puternici și de uriași, iar cetățile lor sunt întărite. Doar doi cercetași, Caleb și Iosua, afirmă că ar putea cuceri țara, cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci, poporul se răzvrătește împotriva lui Moise și a lui Aaron, dorind să se întoarcă în Egipt. Această neîncredere îl face pe Dumnezeu să pedepsească poporul iudeu să rătăcească 40 de ani în deșert și nicio persoană trecută de 20 de ani, în afara de Caleb și Iosua, să nu intre în Țara Promisă.

Cu altă ocazie, după ce Domnul i-a dat lui Moise Tablele Legii, în timp ce Moise a fost pe muntele Sinai, o parte dintre iudei a realizat un vițel de Aur căruia i s-au închinat. Văzând acest lucru, Dumnezeu a vrut să distrugă întreg poporul lui Israel, însă până la urmă i-a iertat, dar toți cei care s-au dedat la idolatrie au fost uciși.

Cele două situații au fost ocaziile în care s-au selectat, dintre membrii poporului iudeu, doar persoanele care erau capabile să integreze noile reguli, noile tradiții, să admită noile valori ale primei religii monoteiste din lume. În fapt, au fost impuse condițiile creării acestui „Om Nou”, „Homo Religiosus”, capabil să respecte Cartea. Acesta a renunțat la idolii păgâni și la mentalitatea de sclav, L-a recunoscut pe Dumnezeul unic, este omul care își asumă liberul arbitru, dar și răspunderea pentru faptele sale, om nou care să respecte valorile noi ale Legii. Selecția celor care își asumă apartenența la noua religie și la valorile sale este dură, mergând până la exterminare. Însă, după cum vom putea vedea mai departe, societățile care au încercat, la rândul lor, să creeze un „Om Nou”, au adoptat adeseori aceleași metode radicale.

2. Sparta

Aproape în același timp cu scrierea Torei (Vechiul Testament), în Balcani s-a dezvoltat un oraș-stat, Sparta. Sub conducerea unui legislator legendar, Lycurgus  (deși nu există dovezi istorice clare că a existat cu adevărat), Sparta s-a transformat dintr-un oraș-stat obișnuit într-o putere militară aristocratică. El a reformat societatea spartană prin metode totalitare și a creat o legislație bazată pe egalitate, austeritate, selecție eugenică (avant la lettre) și pregătire militară intensă.

Imediat după naștere, băieții spartani erau examinați de un consiliu de bătrâni. Dacă bebelușul avea vreo diformitate sau era considerat slab, era abandonat la poalele Muntelui Taygetos; doar copiii sănătoși erau primiți în sânul societății spartane. La vârsta de 7 ani, băieții intrau în „agoge”, un program de antrenament militar brutal, supervizat de stat. Scopul nu era doar de a-i transforma în luptători de elită, ci și de a-i face total devotați Spartei, loiali grupului și dispuși să-și sacrifice viața pentru cetate. Procesul se încheia la vârsta de 20 de ani, când bărbații deveneau cetățeni spartani cu drepturi depline și intrau în armata permanentă, rămânând în serviciu activ până la 60 de ani.

Prin acest sistem, Sparta a reușit să creeze cea mai temută armată din lumea antică, formată din „Oameni Noi”, luptători de elită, antrenați de mici să se sacrifice pentru binele cetății.

3. Stoicismul grecesc și roman

Puțin mai târziu, în filozofia greacă, în Stoicism (sec. III î.Hr. – II d.Hr.) se vorbea despre formarea unui om virtuos, înțelept, detașat de pasiuni, care trăiește în acord cu rațiunea și natura. Într-un sens, era un „Om Nou” moral și rațional. În filozofia stoică, precum și în celelalte viziuni privind „Omul Nou”, conceptul de „om înțelept” (sau „înțeleptul stoic”) reprezintă idealul uman. Acest individ trăiește în armonie cu natura și cu rațiunea universală (logos), fiind ghidat de virtuți, nu de pasiuni sau emoții.

Principalii filozofi stoici care au dezvoltat și promovat această idee sunt Zenon, fondatorul școlii stoice, și Chrysippus, care a sistematizat ideile școlii și a aprofundat conceptul de „înțelept”, de om care trăiește „în acord cu natura”.

Dat fiind că romanii au preluat nu doar panteonul olimpian, dar și cultura greacă, teatrul, poezia și, mai ales, filozofia greacă, a apărut și stoicismul roman reprezentat prin Seneca, Epictet și, mai ales, Marcus Aurelius, care au dus mai departe ideea omului stoic grec.

4. Creștinismul

Odată cu nașterea lui Isus și cu apariția noii religii, apare și ideea formării „Omului Nou” în conformitate cu valorile creștinismului. Însuși Apostolul Pavel, cel care a pus bazele noii religii, folosește expresia „Omul cel Nou” (Efeseni 4:24, Coloseni 3:10), descriindu-l ca fiind „credinciosul renăscut în Hristos”, opus „Omului Vechi”, supus păcatului.

Această idee a marcat profund istoria europeană. Apostolul Pavel este cel care introduce noțiunea de „Om Nou” și spune că „V-ați dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut” (Coloseni 3:9–10). „Să vă reînnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după Dumnezeu, în dreptate și sfințenie adevărată” (Efeseni 4:23-24).

„Omul Nou” devine aici creștinul renăscut în Hristos, eliberat de păcat prin har și botez și trăind după poruncile divine, opus „Omului Vechi”, sclav al păcatului.

5. Renașterea și „Homo Universalis”

În secolele XIV–XVI a apărut o idee nouă, dar inspirată din antichitatea greacă și romană. Renașterea a adus conceptul de „Homo Universalis”, omul renascentist, cultivat, creator, liber de dogme. În viziunea sa, Giovanni Pico della Mirandola (1463–1494) considera omul drept ființa cea mai liberă și demnă din creație, capabilă să-și modeleze propria existență prin cunoaștere și voință. În „Discursul despre demnitatea omului” (1486), text considerat „manifestul Renașterii”, susține că omul nu are o natură fixă, ci poate alege să coboare la nivelul animalelor sau să se înalțe la cel divin (liberul arbitru din Tora iudaică). El a realizat un sincretism filosofic și religios, încercând să armonizeze diverse tradiții: filosofia greacă, platonismul, aristotelismul, iudaismul, cabala, creștinismul și chiar gândirea arabă.

În opinia sa, omul are libertatea de a se crea pe sine însuși și devine astfel un „Om Nou” al libertății individuale. „Omul Nou”, aici, este deci individul liber, stăpân pe destinul său, eliberat de dogme. „Homo Universalis” este un om complet, creativ, liber prin excelență, superior altor creaturi prin faptul că poate să-și aleagă singur destinul, capabil să cunoască adevărul în toate domeniile. El este idealul omului renascentist, care caută să-și dezvolte toate laturile: intelectuale, artistice și fizice. El se caracterizează prin cunoaștere multilaterală, curiozitate, creativitate și armonie între trup și spirit. Umanismul pune Omul în centrul universului, iar individualitatea și libertatea îi dau puterea de a-și construi propriul destin.

Este imposibil să trecem mai departe fără a-i pomeni pe cei mai importanți reprezentanți ai Renașterii europene, cum ar fi Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Raffaello Sanzio, Donatello, Sandro Botticelli, Jan van Eyck, Albrecht Dürer, Johannes Gutenberg,  Niccolò Machiavelli, Nicolaus Copernic, Erasmus din Rotterdam, Galileo Galilei, imensul William Shakespeare si multi alții.

6. Iluminismul și Revoluția Franceză

Secolul XVIII a fost secolul Iluminismului European, care a creat condițiile necesare declanșării Revoluției franceze din 1789. Principalii reprezentanți francezi au fost Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Denis Diderot, care propovăduiau o întoarcere la natură, apariția unui „Om Nou” în acord cu legile naturii, necorupt de societate, liber și egal în valori și drepturi. Acești filozofi considerau că fiecare individ este la fel de valoros, egal în drepturi și datorii; doar societatea cu legile sale îl corupe și îl face inferior, supus puterii temporale. Filosofi ca Rousseau au vorbit despre refacerea omului prin educație și prin revenirea la „natura bună”.

Iluminismul nu s-a manifestat doar în Franța, ci în întreaga Europă. Personalități precum Immanuel Kant, Gotthold Ephraim Lessing, Moses Mendelssohn în Germania, John Locke, David Hume, Adam Smith, Jeremy Bentham în Anglia și Scoția și alții în Italia, Spania etc.

Revoluția Franceză din 1789, prin „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului”, proclamă nașterea cetățeanului liber, egal, fratern, având toate drepturile ca cetățean, dar și datoria de a fi devotat Republicii. Astfel, „Omul Nou” devine cetățeanul republican, în opoziție cu cetățeanul supus regelui și bisericii.

Deviza revoluției era „Liberté, Egalité, Fraternité”. Doar că pentru a ajunge la nașterea acestui „Om Nou”, Revoluția franceză (prin Robespierre, Danton, Marat și alții) a folosit metodele cele mai brutale, deoarece în perioada Terorii (1793-1794) au fost ghilotinați nu doar Regele Franței, Louis XVI și Regina Marie-Antoinette, ci peste 17.000 de persoane, alți 23.000 fiind asasinați extrajudiciar.

7. Socialismul utopic și științific

Secolul XIX a fost vremea dezvoltării capitalismului, analizat în amănunt de Karl Marx. În acel timp s-au dezvoltat și teoriile utopice ale unui Saint-Simon, Fourier sau Owen care visau la niște comunități ideale în care indivizii vor putea trăi în egalitate deplină, comunitate asupra mijloacelor de producție, a imobilelor, fiind solidari și lipsiți de egoism. Acest „Om Nou”, solidar, cooperant și lipsit total de egoism, trebuia să fie produsul noii societăți socialiste sau/și comuniste preconizate teoretic de Marx și Engels. În acest scop a fost preconizată înființarea de falanstere (Ch. Fourier). Acestea erau concepute ca niște comunități autosuficiente, autarhice, organizate ca asociații de producție și consum, unde membrii locuiau și lucrau împreună. Scopul era de a crea o societate ideală, în care munca să devină o plăcere, iar venitul și bunăstarea să fie împărțite echitabil între toți membrii. Marx și Engels au teoretizat apariția „omului comunist” după abolirea proprietății private, eliberat de spiritul de proprietar, solidar și creativ.

Și în România a fost înființat un asemenea falanster, la Scăieni, pe moșia boierului Bălăceanu (1835). Deși a fost un eșec rapid, Falansterul de la Scăieni rămâne un moment important în istoria ideilor socialiste în România, demonstrând dorința unor intelectuali români de a se alinia la curentele de gândire europene ale epocii. A fost una dintre primele încercări de a transpune o utopie socială pe pământ românesc.

Singura formă de capitalism utopic realizată și care a funcționat cu succes se află în Israel, sub forma „kibuțurilor”, în care nu există proprietate privată (cu excepția cărților) și unde sunt îndeplinite toate condițiile teoretice ale societății comuniste. Putem constata că „Omul Nou” socialist, preconizat de socialiștii utopici sau științifici, poate fi realizat doar în comunități restrânse, la un număr limitat de persoane care au același ideal și aceleași țeluri în viață.

8. Dictaturile secolului XX

În secolul XX au avut loc o serie de conflicte majore, la care au participat state aflate sub dictatură. Totalitarismele care au caracterizat secolul sunt bolșevismul stalinist, fascismul italian (Mussolini), nazismul german (Hitler), iar ceva mai târziu, regimurile comuniste naționaliste din China lui Mao Zedong, comunismul dinastic al familiei Kim în Coreea de Nord și comunismul ceaușist din România.

Caracteristica comună a tuturor acestor dictaturi este încercarea de a crea un „Om Nou”, adecvat ideilor mai mult sau mai puțin logice ale dictatorului aflat la putere și ideologiei de origine a acestuia.

Prima dictatură din acest secol s-a instaurat prin Revoluția din Rusia, în 1917. Lenin, apoi Stalin au creat ideea de „Homo Sovieticus”, colectivist, obedient, ateu, muncitor model dedicat construcției socialismului sovietic.

Fascismul italian s-a născut în anul 1919, când Benito Mussolini a fondat „Fasci di Combattimento” (Fasciile de Luptă) la Milano. Fasciile de Luptă au stat la baza Partidului Național Fascist, înființat oficial în noiembrie 1921. Ulterior, mișcarea a crescut în popularitate și putere, culminând cu Marșul asupra Romei din octombrie 1922, care a dus la numirea lui Mussolini (il Duce) în funcția de prim-ministru. Acesta a fost începutul regimului fascist, care a condus Italia timp de două decenii. Desigur, și Mussolini visa un „Om Nou”, energic, viril, combativ, devotat statului și conducătorului său, Mussolini.

Nazismul german a apărut în Berăria Hofbräuhaus din München, pe data de 24 februarie 1920, când Adolf Hitler, șeful propagandei Partidului Muncitoresc German (DAP), a prezentat un program în 25 de puncte, devenit programul oficial al partidului, care a devenit puțin mai târziu NSDAP, adică Partidul Muncitoresc Național-Socialist German. În acea zi, Adolf Hitler, care era pe atunci doar șeful de propagandă al acelui partid, a ținut un discurs în fața a aproximativ 2.000 de oameni. În timpul acestei întâlniri, el a prezentat cele „25 de puncte”, care au devenit programul oficial al partidului și care au marcat o turnură ideologică majoră, aducându-l pe Hitler la putere în 1933.

Desigur că unul dintre punctele principale ale programului său a constat în crearea unui „Om Nou”! Acesta trebuia să fie de rasă ariană, sănătos, disciplinat, pregătit de război, nemilos cu dușmanii și, mai ales, devotat Führerului! În numele acestui ideal, Hitler a și început un program de purificare rasială eugenică, prin asasinarea persoanelor bolnave, cu dizabilități, pentru a evita transmiterea ereditară a acestora. În același timp a început și epurarea persoanelor de alte rase, începând cu evreii și romii, dar și a celor cu alte concepții, precum comuniștii și socialiștii.

Analizând concepțiile dictatorilor amintiți mai sus, constatăm că între ele există o mare asemănare, indiferent dacă este vorba de un regim comunist sau fascist: devotamentul față de conducător, față de țară, disciplina și obediența.

După încheierea celor două conflicte mondiale, au apărut în Europa și în lume alte forme de dictatură. Astfel, în China s-a instaurat dictatura personală a lui Mao Zedong, în Coreea de Nord, cea a dinastiei Kim, iar în Europa, măruntele imitații de dictatori precum Rákosi (Ungaria), Klement Gottwald (Cehoslovacia), Bolesław Bierut, apoi Władysław Gomułka (Polonia), Walter Ulbricht (RDG), Todor Jivkov (Bulgaria), Enver Hoxha (Albania) și Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuat de Ceaușescu în România.

Majoritatea acestora a încercat, fiecare la rândul său, să creeze un „Om Nou”, după modelul sovietic (Homo Sovieticus). Deși, cu timpul, unii dintre dictatori s-au îndepărtat puțin de ideologia sovietică, idealul uman a rămas neschimbat, dorindu-se să creeze același model de „Om Nou”, devotat țării și conducătorului său, harnic și cinstit, etc.

9. „Wokismul” și „Omul Nou” corect politic

Sfârșitul secolului XIX și începutul noului secol se caracterizează prin apariția unei mișcări de „corectitudine politică”. Dusă la extrem de unele grupuri, această mișcare preconizează crearea unui „Om Nou” corect politic. În timp ce „Omul Nou” din dictaturi era bazat pe criteriul ideologic și pe loialitate față de un om, față de un partid, „omul corect politic”, sau „Wokist”, reprezintă o redefinire a idealului social, bazat pe un set diferit de principii. Conceptul de „Om Nou” în sensul „corectitudinii politice” și al mișcării „woke” este o versiune modernă și ideologică a unui astfel de ideal.

Termenul „woke” provine de la verbul „a se trezi” (to wake up) și implică o conștientizare profundă a problemelor sociale și a nedreptăților istorice. O persoană „woke” se consideră „trezită” la realitățile inegalității, rasismului sistemic, discriminării de gen și altor forme de opresiune. Acest „Om Nou” este extrem de atent la limbaj, evitând cuvintele sau expresiile considerate ofensatoare sau care perpetuează stereotipuri. El prioritizează minoritățile, virtutea sa supremă fiind empatia față de grupurile marginalizate.

O componentă esențială a mentalității „woke” este recunoașterea propriului „privilegiu” (de rasă, de gen, social etc.) și o auto-analiză constantă a modului în care acest privilegiu a influențat experiența personală și exclude orice altă persoană care nu este de acord cu aceste idei. Privind din această perspectivă, constatăm că mișcarea „woke” poate fi considerată o altă formă de dictatură, a unui ideal moral rigid, care pretinde a fi deținătorul unicului adevăr istoric, științific și moral. Prin „anularea culturii” (cancel culture) ideile, teoriile, persoanele pe care le consideră a fi în greșeală, sunt excluse! Acest „Om Nou” dorește să redefinească normele sociale și să creeze o societate nouă, bazată pe principii radical diferite de cele tradiționale.

10. Transumanismul

În secolul XXI are loc o explozie a cunoștințelor științifice și tehnice. În acest moment se discută, chiar la cel mai înalt nivel (vezi discuția dintre Putin și Xi Jinping din data de 7.09.2025)  despre transplantul de organe, despre organe artificiale sau despre xenotransplant (de la alte specii decât omul).

S-au produs multe filme, s-au scris cărți de ficțiune S.F. despre cyborgi (combinația dintre uman și mașină), despre diverse forme de procreație artificială, despre transferul de cunoștințe sau chiar de conștiință. Această formă de creație a unui „Om Nou” se numește transumanism.

Conceptul de „om nou” în transumanism se bazează pe ideea că omenirea nu este punctul final al evoluției, ci doar o etapă. Prin urmare, omul transumanist ar fi o ființă care a depășit limitările biologice și cognitive ale omului actual, folosind tehnologia pentru a se îmbunătăți radical.

Acest „Om Nou” ar avea inteligență sporită cu adaosul de Inteligență Artificială, prin interconectarea creierului cu computerele, o memorie mult extinsă, capacități nelimitate de calcul. Problemele de sănătate ar dispărea, dat fiind că toate organele vor putea fi înlocuite cu organe artificiale sau prin xenotransplant. Îmbătrânirea ar putea fi încetinită sau chiar eliminată prin noile nanotehnologii reparatoare, sau prin corectarea problemelor genetice. Pentru a crește forța fizică, există deja exoschelete, dar există deja și componente bionice.

Transumanismul ridică întrebări despre ce înseamnă să fii „Om”, fiind vorba despre o problemă esențială în filozofie. Unii transumaniști cred că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, conștiința ar putea fi „încărcată” pe un computer sau pe un suport digital, permițând imortalitatea digitală, ceea ce ar duce la ideea de „post-uman”. În cele din urmă, „Omul Nou” ar putea depăși atât de mult stadiul uman, încât ar deveni o ființă complet diferită, o specie evoluată, numită „Post-Umană”. Ideea transumanistă nu este doar despre tehnologie, ci și despre o nouă filosofie. „Omul Nou” nu mai este o ființă pasivă, supusă naturii, ci devine creatorul propriei sale evoluții, un concept care a stârnit dezbateri etice, morale și sociale intense.

          Concluzie

Mitul „Omului Nou” nu este o invenție a secolului XX, ci o aspirație recurentă a umanității, prezentă în diverse epoci, de la cele religioase la cele politice și științifice. Fie că este vorba despre „Homo Religiosus” al Bibliei, cetățeanul republican al Revoluției Franceze, „Homo Sovieticus” al comunismului sau „omul post-uman” al transumanismului, fiecare dintre aceste idealuri, niciodată atinse, a reflectat speranța de modifica și de a perfecționa natura umană.

Dacă dorim să învățăm ceva din istorie, atunci constatăm că, de cele mai multe ori, eforturile de a crea un „Om Nou” pe scară largă, prin metode impuse și radicale, au eșuat lamentabil și au produs o infinită suferință. Tragediile totalitarismelor demonstrează că libertatea individuală și liberul arbitru sunt esențiale. În cele din urmă, modelul „Omului Nou” rămâne o țintă intangibilă, o utopie pe care societățile o caută neîncetat, dar care, în forma sa coercitivă, s-a dovedit a fi mai degrabă o sursă de catastrofă decât de progres.