AFnews
Teza de doctorat, intitulată Comunitățile românești din Trei Scaune la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1760-1850), își propune să aducă în atenția istoriografiei un spațiu puțin explorat al Transilvaniei, anume sud-estul acesteia, în care raporturile dintre majoritate și minoritate, dinamica economică, particularitățile confesionale și presiunile politice au generat evoluții aparte. Studiul are ca punct de plecare constatarea că istoriografia românească a acordat relativ puțină atenție comunităților românești din această zonă, adesea prezentată unilateral în literatura maghiară drept un spațiu „monoetnic” secuiesc.
Importanța temei este dublă: pe de o parte, ea contribuie la restabilirea adevărului istoric, evidențiind prezența și rolul românilor din Scaunul Trei Scaune, iar pe de altă parte are o actualitate aparte, dat fiind că în spațiul public contemporan se regăsesc interpretări simplificatoare sau chiar eronate asupra structurii etnice a regiunii. În plus, cercetarea valorifică surse arhivistice rare și valoroase, conservate la Arhivele Naționale din România, Ungaria și Austria, precum și fondurile documentare ale Centrului Ecleziastic „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe.
Tema este relevantă și pentru că o parte din comunitățile românești atestate în perioada studiată au dispărut prin procese de asimilare etnică. Studiul lor nu reprezintă doar o recuperare istorică, ci și o contribuție la înțelegerea mecanismelor prin care identități colective se mențin sau se sting sub influența factorilor externi.
Ipoteza de la care a pornit cercetarea este că românii din Trei Scaune au constituit comunități vii, active și integrate în viața economică, socială și culturală a regiunii, chiar dacă numeric erau minoritari și supuși presiunilor externe.
Lucrarea a fost ghidată de câteva obiective majore: de la reconstituirea cadrului istoric și geografic al Scaunului Trei Scaune în perioada cercetată, investigarea vieții de familie, analiza fenomenelor de migrație și mobilitate, studierea structurii socio-profesionale a populației românești, evidențierea rolului Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice, precum și al școlilor confesionale românești, până la analiza patrimoniului românesc material și imaterial al zonei și evaluarea contribuției comunităților românești la dinamica socială, economică și culturală a regiunii, demonstrând că acestea nu au fost marginale, ci parte integrantă a evoluțiilor din sud-estul Transilvaniei.
Prin aceste obiective, cercetarea și-a propus să acopere atât dimensiunile generale ale evoluțiilor istorice, cât și aspectele de viață cotidiană ale comunităților românești din Trei Scaune. Fiecare capitol al lucrării a fost construit ca răspuns la aceste obiective: de la fundamentele istoriografice și analiza surselor, până la reconstituirea realităților demografice, confesionale, sociale, culturale și educaționale. Această abordare a permis conturarea unei imagini complexe și nuanțate asupra unei regiuni care, deși situată la periferia Transilvaniei, a avut un rol important în procesul de consolidare identitară și națională a românilor din Arcul Intracarpatic.
Metodologia lucrării a combinat analiza istorică tradițională cu metode comparative și interdisciplinare, sursele principale fiind: conscripțiile din 1733, 1750, 1762, 1820 și recensământul din 1850, care oferă date demografice și confesionale esențiale; registrele parohiale de stare civilă și documentele ecleziastice, care surprind evenimentele vieții cotidiene și relațiile dintre parohii; arhivele centrale și locale (din România, Ungaria și Austria), care conțin informații administrative, militare și fiscale; documentele bisericești păstrate la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”; bibliografia de specialitate, valorificată critic pentru a confrunta perspectivele divergente.
Demersul metodologic a presupus sistematizarea acestor date, compararea lor, identificarea tendințelor și corelarea cu evenimentele istorice ale epocii. Accentul a fost pus pe identificarea elementelor de noutate și pe interpretarea critică a surselor.
Printre rezultate și contribuțiile lucrării se numără sistematizarea demografiei și a localităților cu populație românească din Trei Scaune. Conscripțiile secolului al XVIII-lea și recensământul din 1850 arată cu claritate că românii din Trei Scaune erau o prezență semnificativă, chiar dacă adesea dispersată. În 1850, populația scaunului era de 114.390 locuitori, dintre care 16.139 români (14,1%), care se concentrau în special în zona sudică și estică, dar existau și insule etnice în partea centrală și nordică. Pentru o înțelegere mai bună a specificului zonei, reținem faptul că în majoritatea localităților din Trei Scaune în 1760-1850, românii au rămas numeric minoritari, beneficiind de sprijinul constant în păstrarea instituțiilor identitare, biserică și școală, de la românii din Brașov, Moldova și Țara Românească, precum și de la ierarhii Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice.
În lucrare este evidențiat, pe de o parte, amplul proces de deznaționalizare a populației românești din localitățile situate în zona centrală a Scaunului Trei Scaune, din totalul celor 107 așezări, iar pe de altă parte, sporul natural înregistrat în localitățile monoetnice românești și creșterea numărului românilor în jumătate dintre localitățile scaunului, situate, în principal, la granița cu Moldova și Țara Românească.
Datele extrase din conscripțiile cercetate pentru fiecare localitate, ne formează o imagine de ansamblu a așezărilor Scaunului Trei Scaune, care cuprind, pe lângă numărul românilor, ortodocși sau greco-catolici, și meseriile, ocupațiile, statutul social și juridic al locuitorilor, veniturile acestora, numărul și numele preoților români, precum și cel al bisericilor din fiecare localitate, unde se observă o diferențiere între comunitățile etnic mixte, în care românii sunt numeric minoritari și unde procesul de erodare etnică a condus la scăderea numărului lor, și comunitățile monoetnice românești, în care numărul acestora a crescut.
Din rezultatele cercetării se observă o creștere lentă, dar constantă, a procentului populației românești în Scaunul Trei Scaune între 1733 și 1820, urmată de o ușoară scădere până în 1850. Această evoluție arată reziliența comunităților românești într-un mediu ostil, dar și limitările impuse de statutul lor social și confesional.
Prin analiza registrelor de stare civilă și a surselor ecleziastice, teza aduce informații despre modul în care se desfășurau ritualurile de naștere, căsătorie și înmormântare, dar și despre existența divorțului și a concubinajului, aspecte rareori studiate pentru perioada respectivă. Registrele parohiale, recunoscute oficial din 1791 pentru ortodocși, sunt o sursă inedită pentru cercetare și oferă o imagine bogată asupra vieții de familie. Ele conțin, pe lângă datele despre nașteri, căsătorii și decese, ocupațiile tinerilor căsătoriți și chiar numele nașilor. Se păstrează informații despre căsătoriile militarilor și ofițerilor, inclusiv taxe speciale pentru căsătoria acestora.
Divorțul și concubinajul, deși fenomene rare și descurajate de Biserică, dar tolerate în anumite împrejurări, apar în documente, cauzele divorțului fiind similare celor din restul Transilvaniei.
Nașterea și botezul erau marcate de tradiții identitare. La fel, înmormântările urmate de pomeniri și parastase arată rolul Bisericii ca liant al comunității. Lucrarea aduce numeroase date concrete din registrele parohiale, cu exemple de familii și evenimente.
Căsătoriile mixte cu populația maghiară au contribuit la procesul de maghiarizare a românilor. Totodată, evenimentele de familie erau puternic legate de Biserică, singura instituție care înregistra oficial ciclul vieții.
Un rezultat important este evidențierea fluxurilor migratorii constante dintre Transilvania, Moldova și Țara Românească. Documentele administrative arată încercările autorităților habsburgice de a limita emigrarea românilor prin acte normative, dat fiind că fenomenul afecta baza fiscală și structura militară. Sunt luate măsuri judecătorești: ordine de urmărire, pedepse prin spânzurare, împușcare, arestare sau expulzare pentru trecerea frauduloasă a graniței.
Sunt prezentate și cazuri concrete de comunități sau familii care s-au mutat peste munți. Migrația a dus la formarea unor comunități noi, precum cea a județului Saac în Țara Românească, iar în Moldova, a localităților cu populație romano-catolică, ce avea origini transilvănene. Existența județului Saac sau Săcuieni, încă din 1700, și rolul ceangăilor din Moldova sunt analizate în contextul acestor mișcări, oferind o perspectivă asupra interconectării spațiilor românești intracarpatice și extracarpatice. Acești „ungureni” și-au întemeiat gospodării și au devenit proprietari de moșii, dezvoltându-se astfel schimbul comercial în zonă.
Cu toate măsurile administrative luate de autorități, fenomenul nu a putut fi frânat, deoarece cauzele sociale, economice și politice erau prea puternice. Munții Carpați nu au fost o barieră, ci un spațiu de legătură între comunitățile românești.
Structura socio-profesională a românilor din Trei Scaune în secolele XVIII-XIX reflectă diversitatea ocupațiilor și integrarea lor în viața economică a regiunii. Majoritatea erau iobagi și jeleri, dependenți de marii proprietari locali și suportau povara obligațiilor fiscale, însă un rol deosebit l-au avut păstorii transhumanți, care asigurau legătura comercială și schimburile economice cu regiunile extracarpatice. În mediul urban și în târguri, românii practicau meserii variate, ilustrând participarea lor la economia de piață emergentă, fiind activi în târguri precum Târgu Secuiesc sau Sfântu Gheorghe. De asemenea, mulți români au servit în regimentele grănicerești, contribuind la apărarea frontierelor imperiului și la menținerea ordinii, iar un număr redus provenea din rândul funcționarilor și chiar al nobilimii. Funcționarii locali și nobilii români demonstrează că o parte dintre români reușiseră să se integreze și să urce pe scara socială. Această structură arată că românii nu au fost un element marginal, ci parte activă a dinamicii sociale și economice a regiunii.
Un rol esențial în păstrarea identității românești din Trei Scaune l-a avut Biserica, instituția care a însoțit și a sprijinit comunitățile în toate momentele lor de cumpănă. Momentul crucial l-a constituit Edictul de toleranță al împăratului Iosif al II-lea, prin care ortodoxia, până atunci marginalizată, a primit recunoaștere oficială și libertatea de a organiza parohii și de a ridica lăcașuri de cult din piatră. Tot atunci, românii au câștigat dreptul de a ține registre parohiale, fapt ce a conferit vizibilitate și legitimitate în fața autorităților.
În această nouă etapă, parohiile ortodoxe din sud, alături de parohiile greco-catolice din nord-vest, au devenit nuclee de coeziune comunitară. Ele nu erau doar spații de rugăciune, ci și centre de educație, cultură și solidaritate. În jurul lor s-au format școli confesionale, s-au păstrat tipărituri și icoane, iar cartea de cult a circulat ca un liant identitar între satele românești. Ctitorii locali – țărani înstăriți sau mici nobili români – au susținut ridicarea și întreținerea bisericilor și școlilor, oferind un exemplu de responsabilitate comunitară.
În lipsa unei ierarhii ortodoxe proprii, românii au fost multă vreme sub păstorirea episcopilor sârbi. Situația se schimbă odată cu venirea episcopului Vasile Moga (1811-1845), care a sprijinit organizarea parohiilor și consolidarea identității confesionale și naționale, a hirotonit preoți locali și a consolidat legătura cu Mitropolia Ardealului. Sub îndrumarea sa, Biserica a devenit nu doar păstrătoare a credinței, ci și principal sprijin pentru afirmarea națională a românilor din Trei Scaune.
Datele statistice confirmă existența unei rețele confesionale bine organizate a românilor din Trei Scaune în această perioadă. Conscripția din 1760-1762 atestă 21 de biserici românești, dintre care 11 ortodoxe și 10 greco-catolice, deservite de 30 de preoți și sprijinite de 15 case parohiale. În timp, numărul parohiilor a crescut, ajungând la aproximativ 30 ortodoxe și 11 greco-catolice. Această dezvoltare arată vitalitatea comunităților românești și efortul lor constant de a-și păstra identitatea prin intermediul instituțiilor religioase.
Școlile confesionale ortodoxe și greco-catolice din Trei Scaune, deși modeste, au jucat un rol fundamental în transmiterea limbii române și a conștiinței identitare. Astfel, în localitățile scaunului, pe lângă biserici, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, funcționau 35 de școli confesionale ortodoxe și 12 greco-catolice, asigurând alfabetizarea și transmiterea limbii române. Învățătorii, adesea și cântăreți bisericești, au fost figuri esențiale pentru educația copiilor.
Școlile ortodoxe sunt mai numeroase și acoperă o zonă largă, deseori aliniate cu parohiile ortodoxe. Școlile greco-catolice sunt mai puține, dar plasate strategic în localități etnic mixte sau influente cultural. Rețeaua școlară a sprijinit alfabetizarea în limba română, formarea liderilor locali (preoți, învățători), dar și rezistența la maghiarizare. Școlile confesionale erau controlate de biserică, ceea ce a menținut coeziunea confesională și etnică. În ciuda resurselor limitate, școlile au fost menținute de comunități, iar după 1848 legislația maghiară a recunoscut egalitatea drepturilor religioase și școlare.
Ultimul capitol al lucrării reconstituie universul cultural și material al comunităților românești. Bisericile, casele și edificiile tradiționale, portul popular, icoanele și tipăriturile bisericești constituie dovezi ale unei civilizații românești active.
Tipăriturile păstrate în parohiile din Trei Scaune până în 1850, icoanele și obiectele de cult demonstrează legături cu centre culturale mai largi din Transilvania și din afara ei. Portul popular, descris pe baza colecțiilor muzeale și a documentelor de epocă, este o marcă identitară care a rezistat presiunilor asimilării.
Un element inedit al cercetării îl constituie documentarea de teren: vizitarea fiecărei localități a fostului Scaun Trei Scaune, în care se mai păstrează și astăzi biserica românească, școala confesională sau casa parohială, construite în perioada cercetată, pentru a colecta informații, imagini recente și mărturii locale. Acest demers a completat datele de arhivă cu observații directe asupra patrimoniului actual, asupra stării de conservare a lăcașurilor și asupra obiectelor de cult păstrate. S-a putut astfel surprinde nu doar dimensiunea istorică a acestor monumente, ci și valoarea lor de patrimoniu viu, încă integrat în viața comunităților. Îmbinarea cercetării documentare cu investigația pe teren conferă lucrării un caracter interdisciplinar și aduce în față o perspectivă actualizată asupra culturii și civilizației românești din Trei Scaune.
Lucrarea demonstrează că românii din Trei Scaune, deși numeric minoritari și confruntați cu presiuni sociale, politice și confesionale, au reușit să își păstreze identitatea prin intermediul Bisericii, școlii și tradițiilor culturale. Ei au contribuit activ la dinamica socială și economică a zonei, fiind implicați în structuri diverse, de la iobăgie și păstorit, până la comerț, meșteșuguri și funcții administrative.
În plan cultural și spiritual, rolul preoților, al învățătorilor și al ctitorilor locali a fost decisiv pentru menținerea coeziunii comunităților. În același timp, studiul scoate în evidență fenomenele de migrație și de asimilare, explicând dispariția unor comunități românești în decursul secolelor.
Pentru redactarea lucrării, s-a realizat documentarea a peste 90 de localități cu prezență românească constantă, o rețea de parohii și școli confesionale ca nuclee ale rezistenței spirituale și, poate cel mai important, reconstituirea unei vieți cotidiene trăite la marginea imperiului.
(Cercetătoarea Tatiana Scurtu și conducătorul de doctorat, prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, Director, cercetător ştiinţific principal gr. I la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” din Tg. Mureş)
Această cercetare a fost, nu doar un demers științific, ci și un act de restituire morală, o datorie față de oamenii simpli, al căror nume nu apare în tratate, dar care au construit nevăzut temeliile neamului nostru în această parte de țară.
Originalitatea tezei constă în valorificarea surselor inedite de arhivă, în reinterpretarea critică a datelor statistice și confesionale și în conturarea unei imagini complexe asupra comunităților românești din sud-estul Transilvaniei. Lucrarea nu se limitează la o descriere a trecutului, ci oferă și o contribuție actuală la dezbaterea privind identitatea și memoria istorică a românilor din fostul Scaun Trei Scaune.
Adaugă un comentariu