Ambasador Iulia Gorea – Costin: Lumina lui Mihai Eminescu

15 ianuarie – ZIUA CULTURII NAȚIONALE

,,Nu credeam să învăț a muri vreodată…
Mihai Eminescu, expresia supremă a spiritualității românești

OMAGIU ELITELOR CULTURALE – FĂCLII CĂLĂUZITOARE

Crescuți și educați într-un mediu îmbibat de ideologia comunistă, românii din Moldova de Răsărit – România de Est, teritoriu administrat astăzi ca Republica Moldova – au trăit zeci de ani într-un sistem care a cultivat suspiciunea și ostilitatea față de spiritul liber, manifestat de elitele culturale.
În școli și universități, tinerii erau obligați să studieze operele „complete” ale lui Vladimir Ilici Lenin, să memoreze citate și lozinci, și să accepte fără drept de apel o teorie politică ce disprețuia elita intelectuală și glorifica „clasa revoluționară” – proletariatul.
În logica materialistă a revoluției, intelectualul era privit ca un dușman al poporului, suspect de individualism și de gândire critică.
Mulți dintre cei din generația mea au crescut ascultând povestiri sumbre despre soarta intelectualilor – nu doar din republicile sovietice, ci și din întregul lagăr socialist.
În Basarabia ocupată, drama a fost cu atât mai mare cu cât această provincie fusese una dintre cele mai vii zone culturale ale României interbelice.
După 1940 și apoi după 1944, elitele culturale, preoțești și politice au fost decapitate sistematic: unii intelectuali au fost executați și aruncați în gropi comune cu var nestins, alții deportați în Siberia sau Kazahstan, iar cei care au reușit să treacă Prutul, adesea au fost urmăriți și eliminați de structurile kgb-iste.
Printre victime s-au numărat profesori, preoți, învățători, jurnaliști, scriitori și medici – de fapt acea parte a societății care dădea sens noțiunii de conștiință națională.
Basarabia a pierdut atunci nu doar oameni, ci și memoria unei elite morale care lega cultura de credință, educația de demnitate, cunoașterea de iubirea de țară.
Dar nici România de dincoace de Prut nu a fost cruțată. În România Socialistă, intelectuali, preoți, oameni de cultură și studenți au cunoscut temnițele comuniste: Aiud, Gherla, Pitești, Sighet, Râmnicu Sărat – laboratoare tragice de distrugere a demnității umane.
Acolo au fost închiși și torturați mari oameni de spirit, precum …………………………………………..
– nume care astăzi ne amintesc că adevărata noblețe a elitei românești s-a născut din suferință și jertfă.
În mod paradoxal, uneori adevărul se putea spune mai ușor la Moscova decât la Chișinău, așa cum o arată exemplul scriitorului Ion Druță, care a reușit să strecoare printre rânduri, în opera sa, un mesaj de adâncă demnitate națională.
La fel, în România comunistă, exilul a devenit pentru mulți o formă de supraviețuire spirituală. În Franța, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Mircea Eliade au dus mai departe vocea culturii românești, oferind lumii o imagine a unei Românii vii, profunde, capabile de creație universală. Eliade, „descoperitorul drumului spre sine”, cum frumos s-a spus, a devenit autorul celei mai importante sinteze despre istoria religiilor, arătând lumii că spiritul românesc nu poate fi închis în granițele unei ideologii.
Odată cu perestroika și glasnostiul gorbaciovist, puterea cuvântului a început din nou să rodească.
În Moldova de Răsărit, mișcarea de renaștere națională, declanșată în anii ’80, a fost purtată de intelectuali, scriitori, profesori și artiști – oameni care au înțeles că eliberarea politică începe prin eliberarea conștiinței. De la poezia lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Ion Vătămanu, muzica lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici, discursurile lui Nicolae Costin, Lidia Istrati, Nicolae Dabija, până la lupta pentru alfabetul latin, totul a purtat semnătura unei elite spirituale care a știut că identitatea națională nu se apără cu arme, ci cu lumină.
Această privire înapoi este necesară pentru a înțelege rolul elitelor în epoca actuală.
Astăzi, intelectualii nu mai sunt persecutați de dictaturi, dar se confruntă cu alte pericole: uniformizarea culturală, manipularea informațională, superficialitatea mediatică, dominația tehnologiei…
Trăim într-o lume a consumismului și a inteligenței artificiale, în care tentația de a înlocui gândirea cu algoritmul, iar cultura cu divertismentul, devine tot mai mare.
Într-un asemenea context, misiunea elitelor culturale este poate mai grea, dar și mai nobilă ca oricând:
– să apere adevărul,
– să păstreze limba și memoria colectivă,
– să promoveze educația și discernământul,
– să redea sensul responsabilității morale și frumuseții spiritului.
Elitele nu trebuie să fie simple voci ale trecutului, ci semănători de lumină, formatori de conștiință, păstrători ai verticalității.
Dar, totodată, se impune o întrebare: Sunt oare toți cei care se revendică drept „elite” cu adevărat purtători ai acestei misiuni?
Adevărata elită nu se măsoară prin funcții, diplome sau vizibilitate, ci prin curajul de a spune adevărul, prin coerența dintre cuvânt și faptă, prin slujirea binelui comun. Când elitele renunță la vocația lor morală, societatea rătăcește; când ele rămân fidele valorilor, poporul are busolă.
Astăzi, într-o lume în care granițele dintre real și virtual se estompează, adevărata provocare culturală este să păstrăm viu în om – spiritul, sensibilitatea, compasiunea.
Adevăratele elite nu fug de lume, ci o înalță; nu se separă de oameni, ci îi luminează; nu domină, ci inspiră.
De aceea, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de elite care să creadă în destinul spiritual al națiunii, să transmită mai departe flacăra conștiinței și să amintească, prin cuvânt și faptă, că libertatea nu este un dat, ci o construcție zilnică.
Numai așa vom putea trece prin toate provocările prezentului – digitale, ideologice sau morale – fără a ne pierde esența umană și identitatea culturală. Pentru că adevărata elită culturală este aceea care, în orice epocă, rămâne păzitor al luminii și al demnității.

Ambasador Iulia Gorea – Costin,
Președinta Asociației de Dezvoltare pentru România