Maria TOACĂ: SCURTĂ LE-A FOST PRIMĂVARA VIEȚII

Vor veni și timpuri când mulți nu-și vor aminti de acest război, de proaspetele morminte ce nu mai încap acum în cimitire, de chipurile luminoase ale tinerilor din fotografiile de pe cruci și monumente întru slăvirea eroilor. Așa suntem noi oamenii, ne-a dat Dumnezeu și putința de a uita chiar de durerile proprii, darmite de cele străine. Însă nu se vor usca lacrimile în ochii unei mame care și-a pierdut fiul, unei neveste rămasă văduvă, nu va înceta să întrebe copilul de ce nu vine tata… Țara, și noi toți, le spunem eroi bărbaților căzuți pe front în război. Dar familia, mamele, copiii care i-au pierdut n-au nevoie de eroi în morminte, nici de glorie… Lor le trebuie doar simplele bucurii trăite împreună, zilele când se strângeau seara în jurul mesei, când ieșeau duminica, ținându-se de mână, până-n oraș la plimbare. Dar cine să le întoarcă acele clipe de fericire pierdută pentru totdeauna?

Am auzit această întrebare mută în privirile Alionei Fanar, din satul Prut de sub Cernăuți, comuna Mahala. Am cunoscut-o nu demult, în ziua pomenirii românilor din Mahala, împușcați în noaptea de 7 februarie 1941 în Lunca Prutului. Continuându-și activitățile din perioada cât a fost primar, Elena Nandriș are grijă să nu treacă această dată tragică din istoria consătenilor fără o masă de pomenire, fără flori și lumânări aprinse la crucile neamurilor aduse acasă din gropile comune de pe malul Prutului. Anul acesta a fost o comemorare deosebită, la căminul cultural de la Ostrița-Mahala s-au adunat și mulți oaspeți din România, membri ai cenaclului „Mașina cu poeți”, regalul poeziei începând cu depuneri de coroane și un recviem pe aleea martirilor. Peste evocarea tragediilor din trecut s-a așternut umbra neagră a zilelor de astăzi. Cu 84 ani în urmă românii din Mahala și-au adus acasă morții din gropile comune, acum fii ai satului sunt aduși în sicrie de pe frontul de est al Ucrainei. În sicriu și cu chipul mutilat de un obuz a ajuns la familia sa și Petru Fanar, soțul Alionei, tatăl a doi copii. La întâlnirea cu oaspeții din România, Elena Nandriș a invitat-o pe văduvă și copiii orfani de tată, ca să primească direct din mâna doamnei Elena Mândru, președintele Societății „Scriitorii fără Frontiere”, un ajutor din cele adunate în cercul ei de prieteni și oameni de bine, care susțin proiectul „Și nouă ne pasă”. Aflând că Petru Fanar s-a născut în satul meu natal, Lehuceni, unde trăiește, acum în singurătate, tatăl său, Vasile, ne-am înțeles cu Aliona să ne întâlnim în zilele apropiate, pentru a o cunoaște mai bine. Vara aceasta, la 16 iunie, vor fi doi ani de viață fără Petrea al ei, de când se deprinde și învață a trăi fără omul drag, fără sprijin bărbătesc în gospodărie. E prea puțin timp de atunci ca să i se îmblânzească durerea, dar destul pentru a se lua în mâini și a-și aduna puterile de a trăi mai departe. Când ne-am întâlnit se pregătea să meargă cu copiii la socrul Vasile să-l felicite cu ziua de naștere. Și fiica, și fiul se duc cu plăcere la bunicul. Iana abia așteaptă vacanța mare ca să rămână la el pe mai multe săptămâni. Ruslan, de asemenea, se cere să înnopteze în casa bunelului. Mama le dă voie, dar pe rând. Are nevoie și ea de ajutorul lor, căci sunt de-acum mărișori, numai buni de lucru în grădină și pe lângă casă. Fetița va împlini degrabă 15 ani, băiatul – 14. Le place să zburde prin ograda bunicului, să se joace cu căprița, să mângâie coama calului, bucuroși că bătrânul nu ascultă de vorba unchiului Ionel (fiul mai mare al lui Vasile Fanar), care-l tot probozește: „Nu te năcăji degeaba, vinde calul… Ce-ți trebuie capră!”.

La bunicul Vasile copiii își regăsesc raiul de acasă, din anii când tatăl lor era în viață și, numai cum apărea colț de iarbă în valea Prutului, scoteau căluțul, oile, văcuța la păscut, iar curtea le era plină de păsări. Erau micuți să țină minte, dar o fotografie le amintește de primăvara timpurie când au luat mieluții nou-născuți în casă. „Hai să le punem un pampers”, se veseleau copiii. Acum mama lor n-are puteri să țină oi sau măcar o văcuță și spune asemenea unchiului de la oraș: „Ce folos? Nu ne trebuie!”.

Poate cu timpul își va reveni la starea când erau fericiți împreună, doar Aliona, de la o vârstă mult mai fragedă decât sunt copiii ei acum, a purtat pe umeri o parte din greul familiei. Ca cea mai mică din zece copii ai soților Eugenia și Alexei Tănăsescu, a rămas să le poarte de grijă părinților, având în seama ei și un frate nevăzător după un accident din copilărie. Datoria ei în familie era să pască vaca, să facă curat, să gătească. Aliona recunoaște că nu i-a plăcut să stea cu cartea în mână, n-a avut mare tragere spre învățătură. De fapt, fiind mereu ocupată cu treburile gospodăriei, nu-și dădea seama ce vrea, la ce visează. După clasele primare făcute aproape de casă, a urmat școala din Mahala. Acum pe copii îi ia dimineața și-i aduce după lecții autobuzul școlar. Iar prin anii 90, când a mers Aliona la școală, în fiecare zi străbătea pe jos trei kilometri încolo, trei înapoi. Pe atunci, școala se afla în clădirea veche și neîncăpătoare. Copiii de la Prut învățau în schimbul doi. Ajungea odată cu întunericul acasă, frântă de oboseală, nu mai avea poftă să deschidă cartea. „Iarna înotam prin zăpadă până la genunchi. Ne strângeam mai mulți, băieții mai mari mergeau înainte, iar noi călcam pe urmele lor. În serile geroase cerul era plin de stele, începeam să le numărăm, umblând cu capul-n nori rătăceam cărarea. Mai rău de noi era toamna, frământam glodul… Până a intra în școală, căutam vreo băltă să spălăm încălțămintea”, își amintește Aliona, fără a se plânge că e greu să trăiești la Prut. Acum au grădiniță de copii, apă și conducta de gaz în ogradă. Dar când era de vârsta copiilor ei, unde și unde se zărea câte o casă. „Se respiră parcă mai liber la noi, și aerul e mai curat, și orașul e aproape, încât putem merge pe jos până la „Graviton”. Uneori duminica Petrea ne scotea din casă să facem o plimbare până-n deal la oraș. Ne luam copiii de mână, ce companie veselă eram!”, oftează Aliona.

S-au cunoscut la nunta unor neamuri comune. Tata lui fiind de la Prut, avea rude pe aproape de Aliona. Petru venea uneori la o mătușă. Fata avea 20 de ani și era numai bună de măritat când s-au văzut prima dată. Dar au trecut tocmai cinci ani, până flăcăul a înțeles că vrea să-și trăiască alături de ea viața toată. Aflând de la mătușă-sa că fiica lui Alexei Tănăsescu nu-i mărutată, i-a trimis pețitori. La un an de doliu după moartea mamei sale, în 2009 tinerii au înghenunchiat în fața altarului. Le-a fost dat să trăiască numai 14 ani împreună. Au mai trecut printr-o cumpănă în 2014, la începutul conflictului armat din Donbas. Atunci Aliona n-a avut vreo trei luni nici o veste de la bărbat. Ruslan, de numai trei anișori, nu înțelegea de ce mama plânge întruna. I se urca în brațe, rugând-o: „Nu plânge, hai mai bine la piață să cumpărăm alt tată”. Atunci l-a păzit Dumnezeu, însă neuitând acea întâmplare, după începerea războiului soția îl ruga să stea acasă, să lase serviciu, unde primise citații de la centrul de recrutare. Petru n-a ascultat de vorbele ei, s-a prezentat la comisariatul militar, convins că mașiniști ca el sunt necesari la barajul de la Prut și nu va fi trimis pe front. De mâinile sale era nevoie, el fiind priceput și în construcții. S-a înșelat, anul 2023 a fost ultimul în viața lui de 44 primăveri. La 10 februarie a ieșit din casă, iar la 16 iunie l-a găsit moartea într-o mașină blindată, unde odihnea cu încă doi prieteni după ce-au strâns morții și răniții de pe câmpul de luptă. Petru, din câte știe Aliona, îndeplinea misiunea de sanitar. Îngerul păzitor l-a salvat odată, când a călcat pe o mină. A stat ore în șir înțepenit, câțiva prieteni l-au ținut tot timpul de mână. Orice mișcare însemna sfârșitul pentru el. Într-un minut de relaxare i-a povestit la telefon soției cum a scăpat cu zile, însă nu atât despre pericolul de moarte, cât despre frăția tovarășilor de luptă: „Mi-a spus odată că nici printre ai noștri de acasă n-a avut prieteni mai buni, toți, simpli soldați sau ofițeri, se împăcau ca într-o bună familie”. În patru luni, cât a durat viața lui de sanitar pe front, a văzut multă moarte și suferință, despre care nu-i povestea soției în scurtele vorbe la telefon. Se interesa mai mult de copii, de nevoile de acasă, mângâiat de speranța că va reveni la ființele dragi de lângă Prut.