AFnewsRememorări „provocate” de Irina Airinei
Marele cărturar ieșean Leon Volovici…Cum vedea, cum prefigura el misiunea intelectualului, în genere ?
Leon Volovici fusese unul dintre puținii oameni de litere originari din Târgul Ieșilor care, din cauza vicisitudinilor sistemului totalitar, nu a putut evada în lumea liberă decât la amiaza vieții, când energiile lui deja se disipaseră. Se creionau alte tendințe la nivel european, la care dânsul a putut face față datorită formației de filolog, dar și de psiholog. El urmase și psihologia, dar nu subsumabilă medical, ci psihologia axată pe spațiul culturii. Volumul „De la Iași la Ierusalim și înapoi”, la a cărui lansare, la București, a participat, îmi amintesc, și doamna Alcalay, reprezentantă a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi.
Care mai poate fi astăzi misiunea intelectualului, în genere, luând în calcul dublul impact, atât la nivel pur economic cât, mai ales, la nivel social?
Intelectualul a fost considerat un paria, un simplu agent intermediar între un sistem economic și altul, considera el. Misiunea intelectualului nu mai poate fi văzută numai la nivel ideatic. Deși condițiile precare, din punct de vedere economic, obligau cărturarul să-și aloce cu totul alte profiluri decât cele pe care le putea obține prin natura profesiei sale, cum bine prefigura ilustrul profesor Constantin Rădulescu Motru în considerațiile sale asupra psihologiei poporului român, carte publicată în perioada interbelică. Asupra pașilor intelectualului român care trebuie să calce pe solul bine consolidat al culturii adevărate, nu al culturii de piață, este un citat din lucrarea profesorului Motru legat de psihologia profesorului român. Atunci, în perioada interbelică, deși am avut o generație de aur de intelectuali, din păcate, a venit cel de-al doilea război mondial care nu a făcut decât să prăbușească tot ce se clădise în existența statului român. Și astfel, toate frumoasele misiuni și idealuri ale intelectualității, au fost negate și puse la coșul de gunoi. Marea artă a profesorului Leon Volovici este dată de talentul său nativ de a reflecta micile existențe apocrife în fața istoriei. Volovici a putut reliefa, în doze narative mici, biografiile unor oameni care și-au câștigat apartenența la istorie, nu au ocolit-o, nu au trișat-o, despărțiți fiind definitiv de orice iluzie, după faimoasa expresie a lui Hannah Arendt, intelectuali care reflectau asupra banalității răului, această banalitate a răului care, totuși, nu i-a putut deturna de la reala lor vocație, de la reala lor misiune culturală.
Puteți creiona un potret în evantai al cărturarului Leon Volovici? Cum definea el, de pildă, noțiunile de artă și cultură despre care a scris atât?
Arta (prin extensie, cultura) nu e decât un „acum” continuu, metamorfozabil, un jurnal în cuvinte, descriind imagini despre copilăria memoriei colective, despre copilăria memoriei umanității. Arta, pentru profesorul Volovici, simboliza, de fapt, intrarea într-un fel de meta-timp, altfel spus, eternul platonician. Arta poate folosi, după voie, întregul timp, cu toate subtimpurile sale. Vezi lucrarea „Persoană și devenire” de Eduard Pamfil și Dumitru Ogodescu.
Dar despre portretistica lui literară ce ne puteți spune?
În portretele pe care le face prietenilor lui, se referă la substanța poeziei. A vorbit despre poezie și despre harul scriitoricesc. Dincolo de ipostaza de profesor, el se considera și poet. În tinerețe a tradus din poeții moderni francezi și englezi. Iubirea vieții lui a rămas Baudelaire. Poezia, pentru Volovici, însemna „captare de sens și semn”, în vreme ce arta nu era decât schimbare, perpetuă metamorfoză și aici făcea legătura cu poetica lui Paul Valéry. Leon Volovici încearcă să analizeze existențele acelor cărturari prin cercurile infernului totalitar, să-i despartă de nocivitatea acestora. Făcând referire la bunul său prieten Mirodan, spunea că, pentru el sau pentru generația lor, literatura profesată de Alexandru Mirodan nu era nimic altceva decât șansa teatrului de a crește prin simboluri, nu neapărat prin situații comice. Cu alte cuvinte, în faimoasele sale comedii, „Șeful sectorului suflete” sau „Celebrul 702”, cărora le-a dat viață scenică nemuritorul Beligan, comediograful Mirodan trecea drept un martor ocular asupra a ceea ce făcea zona politică din om, politicul nefăcând decât să-l robotizeze, să-l mecanicizeze. Profilul moral al cărturarului era un profil robot, cu o existență programabilă în timp și spațiu, nu mai depindea de sine, ci de oamenii sistemului. El o spune la modul foarte realist și lucid.
De la Iași la Ierusalim și înapoi reprezintă un traseu simbolic, încărcat de semnificație, copleșitor pentru el…puteți detalia?
Evocând anii formării, în Bildungsromanul lui Volovici, el spune acolo, cu luciditate dar și cu o graduală tristețe: „plăcutele mele ceasuri de relaxare intelectuală și, mai mult decât atât, ceasuri de asceză, le-am petrecut între 1946 și ꞌ49, în primii ani de străbatere a unui cerc al infernului totalitar”. Acele unice ceasuri de relaxare i le oferea timpul petrecut în Biblioteca de lângă Copou. Pentru el și pentru generația lui, Eminescu era „un paznic de far”…
Traseul lui este de la spațiul nativ la exil. Ierusalimul, pentru el, e mai mult decât un oraș. Este un refugiu moral ca prefigurare a speranței. Ierusalimul este văzut ca un chivot al mântuirii, al speranței.
„La famille dꞌesprit” din care făcea parte Volovici este cea a spiritelor nostalgice. Evreii ieșeni, moldovenii, în general, au nostalgia propriei lor literaturi pe care puteau să o scrie dar care nu a putut lua naștere din motive dureroase: opresiunea comunistă, despărțirea de patrie, de orașul natal. Despărțirea de matricea natală a însemnat, pentru Volovici, mai mult decât o simplă plecare, mai mult decât asumarea unui naufragiu. Era naufragiul moral al generației lui. Misiunea reală a unui gen de scriere, a unui tip de „écriture” cum spune Gerard Genettte, era, pentru Volovici, șansa de a se redescoperi pe sine în exil, adică în Ierusalim. Ierusalimul, chivot al speranței, cum atât de frumos, spunea.
Opera lui s-a definitivat pe acest traseu, cercul s-a închis…
O dată ce pătrunsese pe teritoriul acesta al celui de-al treilea val biblic, Ierusalimul era, în concepția lui și a lui Moshe Idel, așa cum spunea celebrul scriitor Isaac Bashevis Singer, și pentru intelectualii români de după 1950, Ierusalimul devenise o cetate ideală, o cetate a culturii, inexpugnabilă. Violența nu putea ataca acest spațiu spiritual al păcii și al armoniei. Altfel spus, de la spațiul violenței și al agresivității ideologice, Volovici a putut face saltul la un spațiu al recunoașterii și al speranței în progres, scriindu-se pe sine, scriindu-și opera.
Adaugă un comentariu