Mihaela Bucin: De la mâncărurile franciscanilor la Ioan Căianu, mărturii neprețuite

Am primit în dar un elegant album cu titlul „Mâncarea franciscanilor”, publicat într-o calitate grafică deosebită. Este o traducere în limba română ce păstrează, ca structură și conţinut, înfățișarea  identică a lucrării apărute în limba maghiară. Albumul îmbină vechile reţete cu fotografiile artistice ale mâncărurilor pregătite odinioară la Mănăstirea franciscană din Şumuleu Ciuc, judeţul Harghita. Scriitorul maghiar Gyorgy Dragoman (născut în România) întâmpină astfel apariţia lucrării : ,,O adevărată călătorie gastronomică în timp. După trei sute treizeci de ani, cartea de bucate scrisă de călugării de la Şumuleu este, în sfârşit, tipărită la ea acasă,” și nu oricum: ajunge la cititori în cea mai elegantă şi modernă înfăţişare posibilă. Este o bucurie să iei volumul în mână, să-l priveşti, să-l citeşti cu admiraţie şi să observi cum, datorită prefeţei, imaginilor şi comentariilor gastronomice utile integrate în text, preparatele exotice şi vechi devin moderne şi vii. Astfel, dorinţa se naşte în noi şi ne judecăm cu ideea cum ar fi dacă, încercând cu îndrăzneală unul sau altul,am putea călători înapoi în trecut cu trei sute de ani şi ne-am aşeza la masa călugărilor….Conţinutul albumului oferă o imagine detaliată a vieţii monastice, a practicilor alimentare, a disciplinei spirituale din mănăstirea franciscană. La crearea acestui tablou complet contribuie o echipă de profesionişti: redactorii Noni Saly şi Zsolt Gyarmati, fotograful Laszlo Mihaly, alături de bucătarii Elod Szocs,Timea Gall, Levente Cseh. Noni Saly este istoric al literaturii şi al vieţii cotidiene, fiind recunoscută în Ungaria pentru modul în care reuşeşte, prin studiile şi conferinţele sale, să facă accesibile publicului larg sursele istorice pe care le descoperă. Doctor în filologie franceză, şi-a început cariera prin cercetări literare dedicate lui Flaubert, dar în ultimele decenii s-a consacrat istoriei urbane. În studiul introductiv al volumului „Mâncarea franciscanilor”, N. Saly reconstituie cu fineţe contextul spiritual şi cultural al mănăstirii franciscane din Şumuleu Ciuc, explicând cum reţetele păstrate într-un manuscris de la sfârşitul secolului al XVII-lea reflectă nu doar gusturile, ci şi modul de trai al unei comunităţi religioase. Mănăstirea franciscană de la Şumuleu Ciuc, întemeiată între secolele XIV-XV, a rămas până astăzi unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate romano-catolică din Transilvania. Ordinul Fraţilor Minori a jucat aici un rol esenţial în păstrarea credinţei şi a identităţii comunităţilor secuieşti în perioade de instabilitate politică şi confesională. Complexul monastic a fost nu doar un loc de rugăciune, ci şi un nucleu de cultură, educaţie şi asistenţă socială. În acest context, manuscrisul din 1693 apare ca o mărturie a unei comunităţi de credinţă, dar şi a unei rigori cotidiene care integra hrana, munca şi rugăciunea într-un ritm ordonat. Cei trei bucătari care s-au alăturat echipei editoriale a albumului au fost entuziasmaţi să selecteze şi să prepare şaizeci de reţete vechi de trei sute de ani.Ei au constatat cu surprindere cât de puţine şi de simple erau ingredientele din care călugării reuşeau să pregătească mâncăruri gustoase şi variate. Bucatele descrise în manuscris reflectă o dietă echilibrată, adaptată ritrnului anului bisericesc şi regulilor de post, dar şi o deschidere către influenţe externe: italiene, austriece, dar şi transilvănene. Printre ingredientele folosite (păstârnac, varză, peşte sărat, cereale integrale, ierburi aromatice, smântână, mazăre, agrişe) trimit la o cultură alimentară bazată pe resurse locale şi pe respectul faţă de ritmurile naturii. Traducerea in limba română permite accesul până acum disponibil doar în limba maghiară. Ediţia în română se remarcă prin calitatea traducerii şi prin claritatea limbajului. Este meritul traducătorului Andrei Doşa, pe care de curând l-am avut oaspete şi la Seghedin, la un eveniment organizat de Institutul Cultural Român. Albumul cu mâncărurile franciscanilor este un document care restituie acum şi în limba română memoria gustului unui loc în care prepararea hranei era şi un act de comuniune spirituală. Însă trebuie menţionat că mănăstirea de la Șumuleu Ciuc s-a afirmat şi ca un important centru în care s-au tipărit şi s-au legat lucrări de o valoare inestimabilă. Tipografia mănăstirii a fost înființată în anul 1676, din iniţiativa călugărului de origine română Janos Kajoni / Ioan Căianu. Un capitol din volumul în discuţie este dedicat acestui erudit născut în jurul anului 1629, in Jucu de Sus (după alte surse, în Leghea), jud. Cluj. Numele familiei Căianu se leagă de comuna Căianul Mic de pe Someş. Se consideră că mama sa a fost maghiară catolică, iar tatăl său român. Scopul tipografiei înființate de călugărul Căianu era de a sprijini activitatea educativă şi pastorală a ordinului, prin multiplicarea de cărţi religioase, manuale şcolare şi culegeri de cântări bisericeşti. Căianu a alcătuit şi cea mai mare parte a celebrului manuscris denumit Codex Caioni (redactat între 1634 şi 1671). Lucrarea aceasta a supravieţuit printr-un adevărat miracol. in timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când trupele sovietice se apropiau de Șumuleu Ciuc, călugării au ascuns preţiosul manuscris, zidindu-l într-un perete al mănăstirii. Ulterior, a fost considerat pierdut timp de decenii. A fost redescoperit din întâmplare, în anul 1985, în timpul unor lucrări de renovare. Manuscrisul este o antologie de piese muzicale transcrise pentru orgă, impărţite la rândul lor în trei categorii: piese corale, instrumentale şi dansuri. Este necesar să ştim că Ioan Căianu este cel care a instalat orga în biserica de la Şumuleu. Pe placa de lemn a instrumentului este menţionat în latină: „anul 1659 ziua 5 august, loan Kajoni Valachus”. Căianu a făcut un gest neaşteptat şi important: a inclus în culegere şi piese româneşti. Muzicologul Marţian Negrea a identificat şi a publicat un grupaj de zece piese muzicale cu caracter tipic românesc, ce fac din manuscrisul lui Căianu cea mai veche dovadă scrisă a muzicii populare româneşti. Nouă dintre ele sunt dansuri, unele cunoscute şi în prezent: Paikostâncz (Dans zglobiu), Olâh tâncz (Dans valah), Mâs olâh kettiis (Alt dans valah în doi), Nyiri tâncz (Dans din Nireş). Cea mai completă publicare a manuscrisului Codex Caioni a apărut în 1993-1994 sub egida colecţiei internaţionale de muzicologie Musicalia Danubiana. Proiectul a fost realizat printr-un acord între Ministerele Culturii din România şi Ungaria, fiind rodul muncii comune dintre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi Institutul de Muzicologie al Academiei Ungare de Stiinţe. În final, putem afirma despre manuscrisele de la Șumuleu Ciuc, că atât albumul „Mâncarea franciscanilor cât şi ,,Codex sunt mai mult decât simple recuperări ale unor melodii şi reţete uitate, sunt o punte culturală peste veacuri şi comunităţi, o retrospectivă a simplităţii, în care hrana trupului şi cea a spiritului se contopesc într-un act de comuniune culturală.                                                           Articol apărut în: