Acad. Ioan-Aurel Pop: Limba lui Ovidiu și limba geților

În spațiul public circulă astăzi – de când cu explozia necontrolată a mijloacelor de difuzare în masă – fel de fel de idei despre limba română, mai ales despre așa-zisul caracter dacic etern al său. Ba, se mai spune, din ignoranță generală, din cunoaștere prea puțină sau cu intenția de a dezinforma, că latinitatea limbii române a fost o găselniță a Secolului Luminilor, când niște transilvăneni exaltați (Școala Ardeleană), descinși de la studii de la Roma și impresionați prea tare de Columna lui Traian, au „latinizat” sau „re-latinizat” româna. În acest context, dacismul care i-a urmat lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (cu al său studiu „Pierit-au dacii?”), prin Nicolae Densușianu (cu a sa „Dacie preistorică”) și prin ciracii săi ar fi venit ca o necesară îndreptare sau ar fi echilibrat cumva „exagerarea” latinistă sau latinizantă. „Dacia preistorică” a primit lovituri zdrobitoare prin recenziile lui Alexandru D. Xenopolsi Vasile Pârvan, doi specialiști de cel mai înalt nivel, cunoscători desăvârșiți ai izvoarelor.Dar cartea lui Nicolae Densușianu a fost de câteva ori republicată și continuă să stârnească admirația diletanților. Nu vorbim aici, din lipsă de timp, despre rolul slavilor în etnogeneză, nici despre moștenirea slavă din limba română și nici despre generația post-iluministă de ardeleni care au exagerat latinitatea cu etimologismul lor și cu încercarea de „a purifica” româna de toate cuvintele nelatine.
Cert este că nevoia de dacism, ca să se corecteze, pasămite, „latinitatea exagerată”, este susținută și de către unii oameni cu pregătire intelectuală superioară, dar nu de filologi și istorici. Ba chiar un raport recent privind identitatea românească, al unor specialiști (nefilologi) aflați sub patronajul Președinției României, vorbește despre „latinismul excesiv” care ar fi dăunător pentru prezența noastră europeană. Unde se află acest latinism dăunător și în ce fel ar primejdui el ființa noastră, identitatea noastră, a românilor, nu ni se spune. Să vedem, în aceste rânduri, dacă există undeva astăzi susținători ai „latinității exagerate” și ai „ultra-identității” (bazate o asemenea latinitate) și dacă ar putea această presupusă exagerare să dăuneze locului și rolului românilor în Europa (în Uniunea Europeană).
Pentru lămurirea unora dintre aceste chestiuni, este important de aflat ce spune poetul Ovidiu la Tomis, printre geți și limba lor. Ovidiu, exilat în anul 8 d. Hr. în Pont, este copleșit de neputința comunicării și, deopotrivă, de nesiguranța vieții, de conflictele amenințătoare, de teamă pentru viața sa:
„Nu-s chinuit de clima cea aspră și-înghețată,
Nici de pământul ars de gerul necuprins,
Nici de latina noastră frumoasă ignorată
Și nici de geta care greaca-a-învins,
Dar mă-îngrozește viața-mi mereu amenințată
De Marte, care între chingi m-a prins,
Iar zidul nu ajută, mulți inamici se-arată.” (Tristele, V.2.65-71).

Firește, Ovidiu știa grecește dar, pe de o parte, chiar și grecii vorbeau getica (geta) sau o grecească foarte coruptă, iar, pe de alta, îi lipsea latina, limba sa iubită:

„Puțini mai știu din greacă să zică doar vreo urmă,
Iar greaca lor barbară chiar getică azi este;
Nu-i nici doar unu-în mare-această turmă
Să știe-a zice vorbe curate-n latinește.” (Tristele, V.7.51-54).

Zona litoralului pontic era, cum se vede, amestecată sub aspect etnic, dar obsesia cu care revin geții în aceste versuri arată neta predominare numerică a acestor triburi de sorginte tracică, din ramura tracilor septentrionali.
Poetul nu s-a resemnat niciodată, în adâncul sufletului său, cu soarta sa de proscris, de exilat, de exclus din sânul lumii civilizate. Se simte permanent mistuit de un sfâșietor dor de casă, încât nici timpul nu mai are dimensiunile sale firești:

„De când mă aflu-în Pont însingurat,
De trei ori Istrul a-înlemnit de ger
Și undele de mare-au înghețat.
Dar mie mi se pare că-s stingher,
De patrie departe mă petrec
De-atâția ani câți Troia s-a ținut,
Amenințată de dușmanul grec,
Călcată de teribilul său cnut.” (Tristele, V.10.1-4).

Cu alte cuvinte, Ovidiu se afla printre barbari și printre grecii barbarizați doar de trei ani, dar timpul trecea așa de greu încât avea impresia că este înstrăinat de zece ani, adică de tot atâția câți a stat Troia sub apăsarea grecilor.
Pericolele cotidiene erau dublate de neputința comunicării, menționată mereu și mereu, ca un laitmotiv:

„Ei au o limbă-a lor pe astă lume,
Prin semne, mâna mea cu ei vorbește,
Sunt ne-înțeles: barbarul fără nume;
La ziceri latinești, ei râd prostește.
E sigur că vorbesc de rău de mine
Și mă deplâng că sunt un exilat;
Chiar dacă-aprob sau nu vorbirea-n sine,
Spun despre mine vorbe cu păcat.” (Tristele, V.10.35-42).

Prin catalogarea sa drept „barbar”, poetul dovedește că dă noțiunii înțelesul său primar, acela de om neînțeles, vorbitor de idiom necunoscut interlocutorilor săi. El vorbea o limbă străină total geților și, prin urmare, el era „barbarul fără nume”, anonimul.
Îi mai lipsește exilatului munca intelectuală, cartea, mlădierea limbii latine, ușurința comunicării, încât începe să învețe limba localnicilor:

„Pe-aicea nu sunt scrieri, deprinsă nu-i
Ureche ce vorba mea s-o prindă lin în zbor,
Sunt doar barbari, cu glasuri aspre, șui;
De vocea lor cu teamă mă-înconjor,
Chiar și latina mea am pus-o-în cui,
De limba getică m-apuc de zor.” (Tristele, V.12.53-58).

Prin urmare, după trei ani (care păreau zece, cât a ținut Războiul Troian) de ședere printre barbari, Ovidiu mărturisește că, greu, se apucase de limba getică, pe care, vag, începuse să o înțeleagă. Scrieri în latină nu existau, iar în getică nici atât.
Situația poetului nu s-a schimbat prea mult în urma dobândirii acestei capacități de comunicare, încât, în al patrulea an de ședere în exil, marele creator spune că se află „în luptă cu frigul, cu săgețile și cu soarta” (Ponticele, I.2.27-28). Totuși, dialogul era de-acum înfiripat:

„Azi pe romani îi știu sarmații, geții,
Gloata barbară ne privește bine,
Căci au aflat de frumusețea vieții,
În getică, sarmată, chiar prin mine.” (Ponticele, III.2.37-40).

Poetul scrie Romei și împăratului că îi făcuse cunoscuți pe ai săi între barbari și că le vorbea acelor oameni rudimentari despre romani și despre principe, că, în ciuda amărăciunii sale, îi vorbea pe romani și pe împărat numai de bine. După șase ani, era la fel de deznădăjduit:

„A șasea iarnă trece fără frați,
Și o petrec aici pe țărmul scit,
Cimerian, cu geții îmbrăcați
În piei de animal sălbăticit.” (Ponticele, IV.10.1-2).

Timpul trecea prea repede și fără întoarcere (Fugit irreparabile tempus), astfel că artistul devenise „poet get”:

„Să nu te miri că versu-mi șchiopătează,
Acum poetul get mă regăsesc;
O carte getică azi mă veghează,
Am scris-o ca și-în versul latinesc.” (Ponticele, IV.13.17-20).

Știrea că Ovidiu scrisese, după vreo șase ani de viețuire printre „barbari”, după ce învățase treptat și cu greu limba locală, o carte de versuri (după metrica latinei) în limba getică este extrem de importantă. În fond, cele două limbi, deși nu erau apropiate, făceau parte din aceeași familie a limbilor indo-europene. În al doilea rând, în lipsa mărturiilor că ar fi existat o literatură getică, faptul că Ovidiu a putut scrie poezii în limba getică, aplicând în ea ritmul limbii latine și curgerea versului ca-n latinește, arată că limba geților era destul de evoluată ca să permită acest lucru.
Mărturia aceasta a poetului este importantă și din altă perspectivă: ea arată limpede cât de deosebită era, totuși, limba daco-getică de limba latină. Poetul a învățat, până la urmă, limba geților după ani buni. Geții cei aspri nu aveau cum să învețe de la un singur om latinește, dar l-au primit pe acest mare om timp de vreo nouă-zece ani printre ei.
Daco-geții cuceriți, însă, de romani în anii 101-106 d. Hr., după mai puțin de secol de la întâmplările transpuse în metru antic de Ovidiu (circa 8-17 d. Hr.), aveau să învețe latinește timp de cinci-șase generații sub stăpânire romană și apoi alte secole după retragerea aureliană, încât latina nu a dispărut niciodată de la Dunăre și de la Carpați, apoi nici de la Prut și Nistru. Este o latină mult transformată, așa cum sunt azi și idiomurile latine din Italia, din Galia, din Hispania, dar tot latină este sau neolatină. După retragerea în regiunile ferite, de deal și de munte, împădurite, mai ales în „cununa Carpaților”, în timpul marilor valuri de migratori care jefuiau, daco-romanii și românii timpurii au revenit în zonele de câmpie spre sud, est și vest. Pădurea, dealul, muntele, valea, depresiunile și platourile alpine au fost zonele de conservare și de protecție ale românilor și ale strămoșilor lor. Revărsarea spre podișuri și câmpii s-a făcut treptat, cu turmele sau cu plugurile, prin pendulări succesive (în căutare de locuri de vărat) sau prin roiri, pentru pornirea plugurilor în locuri virgine și fertile apropiate, după secătuirea vechilor vetre. Și așa, din aproape în aproape, daco-romanii și apoi românii au cuprins toată suprafața, „de la Nistru pân-la Tisa” – după expresia consacrată de Poet – și au ajuns să fie cel mai numeros popor din sud-estul Europei și singura latinitate bizantină, ortodoxă.
În aceste condiții, nu am înțeles cum poate dăuna latinitatea și cum poate aceasta să fie „excesivă”. Este clar că nu suntem numai urmașii romanilor. Avem o întreagă literatură de specialitate care arată clar acest lucru. Aportul dacilor, al slavilor, al pecenegilor și cumanilor, al tuturor turanicilor, al germanicilor chiar este destul de bine stabilit în etnogeneza noastră. La fel s-au petrecut lucrurile cu toate popoarele. Dar mentalul colectiv a privilegiat mereu latinitatea care ne leagă de Occident. De ce să deranjeze pe cineva acest lucru și de ce să fie el dăunător românilor contemporani? Toți savanții au spus (simplificând) că originea ne vine de la Roma, limba ne vine tot de la Roma, numele ne vine tot de la Roma, creștinarea noastră s-a făcut tot prin Roma, în limba latină. Care să fie problema cu latinitatea noastră deranjantă, generatoare de ultra-identitate? Eu cred că nu există o asemenea latinitate primejdioasă și că raportul Președinției României greșește profund aici. Latinitatea noastră este o realitate și punct.
Emil Cioran, ajuns cândva „pe culmile disperării” și devenit critic acerb al multor realități românești, a folosit aproape toată viața, ca limbă de adopție, franceza. Dar, spre finele vieții, a scris cuvinte memorabile despre limba română: „Ca să treci de la limba română la limba franceză, este ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”. Efigia poporului rămâne limba, care mult timp a fost singura patrie a românilor, iar pentru mulți, înstrăinați, ea este și astăzi patrie. De aceea, se cuvine să nu încetăm să ne preamărim limba, care ne ține pe toți la sânul ei și ne face ceea ce suntem, români.

Vasile Pârvan: