ACAD. CAMIL MUREȘANU: TRATATUL DE LA TRIANON – AMNEZII VOITE (I)

RESTITUIRI

4 iunie 2020 se împlinesc 100 de ani de la semnarea, de către Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, a Tratatului de la Trianon. Ne facem o datorie de onoare de a publica o serie de studii științifice pe această temă în vederea contracarării manipulărilor mediatice.
„Cel care nu își amintește trecutul este condamnat să îl repete” George Santayana

Istoricul Camil Mureşanu, membru titular al Academiei Române, profesor universitar, președintele filialei din Cluj a Academiei Române, numit de studenții și colegii săi „Lordul” datorită erudiției sale și fineții care îl caracterizau, s-a născut la 20 aprilie 1927, la Turda. Printre lucrările sale se numără: „Ioan de Hunedoara și vremea sa”, București 1957, „Revoluția burgheză din Anglia”, București 1964, „Erdély története”, vol. 2, București 1964, [în colaborare], „Monumente istorice din Turda”, București 1968, „Beziehungen zwischen der rumänischen und sächsischer Forschung im 19. und 20. Jahrhundert”, în: Wege landeskundlicher Forschung, Köln-Wien 1988, „Națiune, naționalism. Evoluția naționalităților”, Centrul de Studii Transilvane, Cluj 1996, „John Hunyadi. Defender of Christendom”, Iași-Oxford-Portland 2001. Istoricul clujean Varga Attila, care i-a fost student, scrie despre Camil Mureșanu că a fost „modelul dascălului erudit şi al oratorului excepţional ce a lăsat în urmă amintiri de neuitat. Într-o perioadă în care şcoala românească se luptă încă intens cu o serie de neputinţe şi anomalii, iar criza ei de modele de referinţă este una extrem de acută, amintirea unui erudit, care a încercat mereu să-i înveţe pe elevii săi cum să construiască punţi solide de legătură între oameni şi culturi, este mai mult decât binevenită”. A murit la 21 februarie 2015 la Cluj-Napoca, omagiat și regretat de întreaga comunitate a istoricilor români.

Publicăm, aici, unul dintre cele mai reprezentative eseuri ale distinsului istoric atât prin abordarea „sine ira et studio”, cât și prin acuratețea documentației.

DORIN SUCIU

ACAD. CAMIL MUREȘANU: TRATATUL DE LA TRIANON – AMNEZII VOITE

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Muresanu.htm
http://www.scritub.com/istorie/Tratatul-de-la-Trianon-Amnezii22110479.php

Nu puține sunt evenimentele și lucrurile despre care se vorbește mereu și mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Așa se întâmpla în momente ale conversației curente, în discursul științific sau în cel politic. Frecventa și intensitatea fenomenului sunt proporționale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenției asupra lui determina formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conștiința publica. Uneori faptul poate avea consecințe de-a dreptul nocive, alteori doar regretabile.
Oricum e o datorie ca opinia publică să fie corect și complet informată, mai ales despre evenimente de primă însemnătate.

Între Ungaria și restul lumii

Printre cazurile de mai sus poate fi înscris și Tratatul de la Trianon. Încă de la semnare, la 4 iunie 1920, în elegantul palat construit la 1687, în apropierea celui de la Versailles, de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, acest tratat de pace cu Ungaria a stârnit pasiuni politice contradictorii aprige. Cei direct vizați prin el îi atribuie rolul exclusiv al unui fel de „manual de disecție” al fostului mare stat maghiar, reconstituit în cadrul monarhiei habsburgice, între 1867-1918.Că prin el s-a confirmat dezmembrarea acestui stat și alipirea părților sale, locuite de alte naționalități decât cea maghiară, la statele care s-au format atunci ori și-au desăvârșit unitatea națională – acest fapt nu e de tăgăduit.

Dar e necesar să se știe că Tratatul de la Trianon a fost un act foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria și țările vecine cu ea.
Tratatul a cuprins un preambul și 14 părți, în 364 de articole, a căror întindere acoperea 164 de pagini de tipar, in octavo.
El a fost semnat de 36 de plenipotențiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene din tabăra Antantei, iar 12 din afara Europei. Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealaltă fostele state beligerante – Franța, Marea Britanie, Italia, Portugalia, Belgia, Muntenegru, Grecia, România, și cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven, cum s-a numit inițial Iugoslavia. Dintre țările extraeuropene, au semnat tratatul: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama și Thailanda (numita în text Siam).

Trianonul – aceasta e prima realitate ce se impune a fi cunoscută în legătură cu el – n-a fost deci un tratat între Ungaria și țările vecine, așa cum apare, simplificat, în publicistica interesată în a sugera că el a fost o “reglare de conturi” impusă de câteva țări, dornice să beneficieze de pe urma înfrângerii Ungariei în primul război mondial și a “nedreptății istorice” a cărei victima ar fi fost aceasta.

Trianonul a fost un tratat între Ungaria și restul lumii.

Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria și România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului, deși, desigur, nu lipsit de importanță.

Preambulul tratatului cuprinde enumerarea statelor semnatare și a împuterniciților fiecăruia. Atrage atenția faptul că guvernul ungar desemnase, spre a-l reprezenta, două personalități șterse: un ministru al Muncii și al Prevederilor Sociale și un funcționar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador. Ambii nu jucaseră decât roluri subalterne în viața politică de până atunci a Ungariei. In practica diplomatică, un gest ca acesta are o semnificație ce nu poate scăpa nici unui observator.

Potrivit unei reguli adoptate de actele finale ale Conferinței de pace de la Paris, Tratatul de la Trianon a reprodus, în prima sa parte, textul Pactului Societății Națiunilor, inclus ca o componenta organică a Tratatului de la Versailles, cu Germania. Procedeul a fost generalizat spre a semnifica punerea sub autoritatea Societății Națiunilor a marilor acte de politică internațională și a-i obliga pe toți semnatarii tratatelor de pace la o explicită recunoaștere a pactului.
În partea a doua sunt specificate traseele noilor frontiere ale Ungariei cu Austria, cu Regatul sârbocroato-sloven, cu România și cu Cehoslovacia. În cele 164 de pagini ale tratatului toată chestiunea graniței ungaro-române ocupă cam o coloana de text, pe o singură pagină.

Partea a treia s-a intitulat Clauze politice europene. In cadrul acestora, în articolele 45-47, este înscrisă recunoașterea de către România a necesitații inserării în legislația sa de dispoziții pentru protejarea intereselor locuitorilor de altă rasă, limbă, religie, din teritoriile care cunoscuseră transferul de suveranitate în favoarea statului român.
Aceasta clauză (din articolul 47) decurgea dintr-un tratat separat pe care România îl încheiase cu puterile aliate la 9 decembrie 1919, semnat fiind din partea sa de generalul Constantin Coandă, președintele din acel moment al Consiliului de Miniștri.

(va urma)