Diana Vrabie: Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei

Încercată de-a lungul timpului de toate vicisitudinile posibile, fiind fortificată şi vlăguită în acelaşi timp de intemperiile istorice, rezistînd, dar şi cedînd în contexte obscure, înaintînd, dar şi retrăgîndu-se în acelaşi timp, Basarabia şi-a edificat esenţa din acest joc al contrariilor, plămădit din ironie şi absurd, paradox şi legitate, închidere şi deschidere.
Mai mult în retragere decît pe baricade şi aproape niciodată în ofensivă, Basarabia şi-a profilat o imagine de ţinut paşnic, contemplativ, arborînd o tăcere îndurerată, ce curge din pliurile unui mioritism angajat. Condiţie specifică unei înalte iniţieri, tăcerea această desăvîrşită are valoare ritualică, denunţînd un spaţiu al misterelor. Conservată în cercul strîmt arhaic, această muţenie asumată este menţinută pentru a nu tulbura sacrul ceremonial la care a fost condamnată. Proiecţie a sferei, cercul existenţial anunţă închiderea protectoare şi tămăduitoare, o „închidere care închide” (Mihai Cimpoi). Retragerea aceasta instinctivă, care este perpetuată ca un blestem, îşi are sorgintea inclusiv în expresia geografică a suprafeţei plane, care limitează însuşi orizontul. Acesta se închide în sine, clamînd retractabilitatea, închiderea în sine, însingurarea.

„Ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pămîntul ei au curs atîta sînge şi lacrimi, a fost atîta încălcare şi silă, încît privirile şi cîntecele urmaşilor au rămas triste”, nota M.Sadoveanu în Drumuri basarabene, surprinzînd, în fapt, esenţa, acestui meleag încercat de toate sinuozităţile istorice.

„Unirea naţional-politică, de la anul 1918 – afirma Nicolae Iorga – nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborît asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întîmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvîrşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpînire ungurească, austriacă sau rusească, stăpînirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi să se micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărîtoare în noua întocmire a aşezămîntului de pace europeană.

De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă “sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu, Scrisoarea III), rămînînd împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpîniri străine, în cea mai strînsă legătură cu pămîntul strămoşesc în care, ca într-un liman de mîntuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.”

După terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd întreaga umanitate deplîngea ororile dramei colective, consecinţele căreia păreau a nu mai putea lăsa loc pentru alte urgii, se deschide o altă pagină istorică antiumană, care va afecta meleagul basarabean. Sovietizarea forţată a Basarabiei se manifestă pe fundalul unor intense campanii de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor, prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate.
Rezistenţa împotriva falselor ideologii va fi sancţionată drastic prin ani grei de detenţie. Scriitorul basarabean, Nicolae Costenco, spre exemplu, va fi condamnat la 15 ani de exterminare morală şi fizică, dincolo de Cercul Polar, în peninsula Taimîr. Acesta a fost preţul atitudinii sale antisovietice, reflectată în PROPAGAREA ALFABETULUI LATIN şi ÎNLOCUIREA LIMBII MOLDOVENEŞTI CU CEA „BURGHEZĂ”, nerecunoaşterea metodei realismului socialist etc. La patru ani după ce scriitorul a susţinut că specificul local trebuie promovat „fără a-l rupe din sînul familiei latine româneşti”, în urma unui denunţ anonim, este arestat şi deportat, alături de alţi congeneri, şi dus în Siberia.

Iată ce mărturiseşte Nicolae Costenco în volumul memorialistic, Povestea Vulturului: „Deşi eram închis, deşi eram despărţit de locurile şi de cei dragi mie, deşi azvîrlit din armonia şi satul casnic în glod şi mizerie, fără pat, fără apă de spălat, în tovărăşia înrăiţilor prin nenorocire, pus la norma de pîine şi apă, eu, care libertăţii nu-i ştiam norma – mie îmi era greu să privesc fără cutremur de neîngăduinţă în faţa acestei scene de nebunie, blagoslovită de oameni culţi, de preoţi, condusă de generali şi ofiţeri cu studii superioare, cu pretenţii de cultură”.

Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni, condamnaţi la drumul urgisirii.

E de remarcat în acest context efortul grupului de intelectuali de la Piteşti, în frunte cu prof. dr.ing. Ilie Popa, care, plecînd de la crimele aşa numitului “Experimentul Piteşti”, produs între 1949-1952, şi avînd drept scop lichidarea unei naţiuni prin distrugerea elitei sale intelectuale, nu uită an de an, prin organizarea simpozionului „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură” să revigoreze memoria societăţii civile, făcînd apel la neuitare. E un prilej favorabil de a aminti şi efectele deportărilor survenite odată cu comunizarea ţării şi instaurarea „terorii roşii”. Tortura fizică şi teroarea psihică duse la extrem împotriva deţinutilor era parte constitutivă a unui experiment diabolic conceput de KGB pentru a se urmări care sînt limitele rezistenţei fiinţei umane în faţa celor mai teribile orori imaginate şi care este pragul la care oamenii pot fi dezumanizaţi.

Se pare că însuşi destinul a hărăzit acestui popor un perpetuu ne-somn, condamnîndu-l să fie zdrobit de zbucium, durere şi uitare. Nimic mai contrariant în oscilaţiile istorice ale acestui meleag, nimic mai paradoxal în deciziile politice luate de-a lungul vremii, nimic mai de neînţeles în această supuşenie congenitală. Şi dacă unii, înfrînţi de bizareriile politice au renunţat la idealuri, depunînd armele, alţii s-au dorit martori şi protagonişti ai evenimentelor istorice decisive. Asemenea temerari optimişti au existat pe ambele maluri ale Prutului pentru că uitarea uneori poate fi o crimă mult prea mare şi că uitarea nu înseamnă deloc iertare.

„Marea neşansă a noastră este că am uitat prea repede suferinţele prin care am trecut. Am uitat prea repede acele Siberii în care şi-au găsit mormîntul zeci şi chiar sute de mii de basarabeni. Am uitat naţionalizările şi crunţii ani de foamete. Am reţinut în memoria noastră colectivă şi selectivă „rigla învăţătorului român” de pînă la 1940, şi am uitat spînzurătorile şi subsolurile enkavediste de mai tîrziu. De asta am ajuns să avem o Basarabie umilită şi îngenuncheată – un pămînt binecuvîntat de Dumnezeu de care oamenii fug. Poate de aceea că am fugit de memorie? Poate de aceea că am confundat uitarea cu iertarea? (Oleg Serebrian, Femeia în labirintul istoriei).