Reflecții pe marginea antologiei de versuri alese: LAS INIMA SĂ SPUNĂ
Am putea vorbi despre un autor de talia doamnei Maria Găitan Mozes punând-o sub fericitul auspiciu al unei aserțiuni cu care domnia sa ne-a obișnuit pe de-a-ntregul și anume un moto existențial care ar suna astfel: „Câtă vreme scriu, există bucurie, există viață!”. Atfel spus, această aserțiune nu doar o simplă metaforă poetică ci un ciclu existențial ales, cu o bogată viață interioară, face parte din creația și mai ales din destinul acestei mărturisitoare de gând și de lumină a cuvântului, o lumină a cuvântului pe care doamna Găitan Mozes la venerabila vârstă de 93 de ani înclinăm să credem că pentru generația domniei sale constituie mai mult decât un reper, că este un adevărat simbol.
Un simbol al persistenței și al credinței în victoria cuvântului, împotriva istoriei și dincolo de ea. Din cauza vicisitudinilor acestei vitrege istorii, basarabeanca Maria Găitan a fost silită să treacă prin bolgiile infernului războiului și deportărilor în Siberia dar reușita domniei sale este cu atât mai viabilă cu cât s-a concretizat în nenumărate mărturii și fapte scriitoricești.
Asupra acestor fapte ne-am oprit și noi la volumul recent lansat sub cupola Bibliotecii Academiei Române, volum pe care numai cărturari de talia dânsei ni-l pot dărui. Dar ce încercăm să facem este mai mult decât un portret de autor. Poeta reface căile adevărului prin intermediul liricii. Lirica pentru domnia sa este cupola sau mai bine zis templul interior în care își oficiază și suferințele și bucuriile, deopotrivă.
Însuși maestrul Mirodan i-a semnat o prefață, sunt aproape 13 ani de atunci, la un volum al ei, de proză: „Zâmbind sub poverile vieții”. Aici este vorba de psihologia oamenilor aflați la a treia tinerețe, veniți din alte zone, greu adaptabili, dar care știu să supraviețuiască, din propriile rezerve de vitalitate. Zestrea umană este fundamentală pentru o creatoare de natura doamnei Găitan Mozes.
Autoarea, urmând, în anii ꞌ50, cursurile acelei celebre școli de literatură, a publicat, în același timp, proză, poezie și, în egală măsură, ea fiind o iubitoare de copii, literatură pentru copii la Editura „Ion Creangă”.
Lirica Mariei Găitan are ceva comun cu lirica feminină a epocii când, de la Veronica Porumbacu, Magda Isanos, se ajunge la un ton comun, preponderent confesiv, scriitoarele cultivând o natură a firescului pe care o are și distinsa doamnă Găitan de care vorbim.
Există un cuplu celebru în poezia universală feminină, e vorba de Gabriela Mistral, în conjuncție cu Ingeborg Bachmann, poete la care nota comună este rezistența la suferință. Cum poți rezista la modul real la provocările și pulsațiile suferinței? Ce a determinat-o pe doamna Găitan Mozes să reziste fabulos la bolgiile, la cercurile infernale pe care nu numai generația dânsei, aproape toată acolada temporală de după război cuprinsă între anii ꞌ50 și până spre sfâșitul anilor ꞌ60 a fost silită s-o trăiască? Suferința domniei sale și a părinților ei, evident, s-a transformat în materie primă lirică.
Autoarea își arogă această dublă ipostaziere: este deopotrivă martor liric dar și personaj al unui destin nefericit. La vârsta domniei sale poeta are puterea să trăiască, prin această vindecare lirică, poezia ei este o frumoasă taumaturgie, o vindecare prin verb. Vindecare care duce către două filoane lirice, unul este filonul eminescian și celălalt este filonul pur blagian. Blaga cel din anii tinereții, nu cel de mai târziu. Tocmai această corolă de minuni în care și Maria Găitan Mozes poate să creadă, dar încearcă s-o propage prin glasul versului. Un al doilea punct de pornire este fixat prin această mărturisire: „Câtă vreme scriu, există bucuria vieții, există bucuria victoriei”.
Dincolo de reverie și dincolo de tablele de legi poetice, autoarea încearcă să ne facă părtași la frumoasa călătorie prin imaginarul poetic. Un imaginar populat cu fantasmele acelui trecut de tristă memorie, din copilărie, cu care dânsa a trebuit să se confrunte. Dar confruntarea s-a sfârșit, în mod paradoxal, cu această reușită lirică. Este dovada peremptorie că poeta știe să transforme nestematele suferinței în nestemate ale cuvântului.
Există un leit-motiv de ordin pur muzical. Poeta pare a fi o mare iubitoare de muzică românească. Mi-ar face plăcere să compar acest volum cu un adagio din Simfonia a doua pentru vioară și orchestră de Enescu. În care există un sunet diafan extrem de natural, aceasta este legătura dintre sonoritățile liricii enesciene și sonoritățile care se nasc din lirica doamnei Găitan. Este un volum care nu are doar o structură formală, dar are acest subtil avantaj al muzicalității. Acel cântec șoptit se propagă peste ani și spații în acest superb volum antologic.
„Mă retrag într-o insulă în spațiu, un spațiu care mă devoră, un spațiu pe care numai eu știu să-l ascult”. Tocmai acest spațiu pe care numai dânsa știe să-l asculte și să-l reverbereze, este spațiul în care cititorul este făcut comiliton la nervura unui poem. Această textură secretă mă face să sper în fertilitatea creatoare a domniei sale. A fost laureată a mai multor premii literare. Dar un premiu literar, vorba lui Cioran, este acolada unei nefericiri. Căci ceea ce e important pentru un creator este premiul interior, adică recunoștința publicului. Ceea ce s-a dovedit din plin la lansarea acestei frumoase antologii.
(Căpriana)
Există două dimensiuni esențiale ale liricii sale, pe de o parte structura declarat confesivă a cărții iar a doua dimensiune este aceea de găsire a adevărului dincolo de obnubilările și de disprețul, cum zice André Malraux, față de istorie. Nu înșelând vocile istoriei , ci asumându-și-le. Bucuria creației depășind cu mult dimensiunile pur fizice, autoarea s-a refugiat, prin intermediul poeziei, într-un spațiu unic, al ei, găsind alinare în spațiul vocabulei, al cuvântului.
Capitolul de istorie literară pe care îl trasează acest frumos volum antologic ne fac să sperăm în fericitul destin literar al doamnei Maria Găitan Mozes, iar cartea la care poeta continuă să lucreze este populată cu frumoasele plete dalbe ale amintirii.
Adaugă un comentariu