Armand Steriadi-Lecca: Amintiri despre Lorry Wallfish (I)

(un interviu de Irina Airinei)

Lorry Wallfish și Yehudi Menuhin

Când ați cunoscut-o pe marea pianistă Lorry Wallfish despre care știm că a fost o apropiată a lui George Enescu și că a dus mai departe, alături de Yehudi Menuhin, muzica enesciană pe tărâm american ?

Aș începe cu un citat al doamnei Lorry Wallfish, la una din edițiile Festivalului „Enescu”, acolo unde am avut privilegiul să o cunosc și să stăm mai mult de vorbă, asta se întâmpla în toamna lui 1999. Sunt mai bine de două decenii de atunci. Venise în țară la invitația maestrului Hollender, la acea epocă, știm, mai trăia încă marele ei prieten, Lordul Menuhin, cel care îi asigurase, practic, fuga, ieșirea din țară, aproape clandestin, în toamna lui ꞌ46. „Muzica pătrunde acolo unde sfârșesc cuvintele.”, mi-a spus. S-ar putea spune că acesta ar fi mai mult decât un motto, este chiar emblema și cariera acestei muziciene de care s-au legat nenumărate fire invizibile ale istoriei muzicii românești. Dacă adăstăm puțin pe făgașul memoriei afective, ea a fost, așa cum singură mi-a mărturisit, în acel anotimp de concerte și de rememorare a marii sale prietenii nu numai cu Enescu ci și cu cei care îl anturau pe Enescu în frunte cu Liga președinților culturali ai Festivalului, la loc de cinste figurând maestrul George Georgescu,marele dirijor și cel care i-a asigurat, practic, celebritatea post-mortem, dimpreună cu Maruca, „La Princesse Aimée”, Maruca Cantacuzino, una dintre legatarele testamentare ale moștenirii marelui său soț. „Pentru viața și cariera mea profesională, pianul nu a fost doar un simplu instrument ci mai mult decât atât, a fost o prelungire firească a existenței mele, un mod de a-mi dovedi mie însămi sensul vieții, al vocației mele. ”

Cum a decurs viața ei, care i-au fost reperele, în opinia dumneavoastră?

Încă de la o fragedă vârstă, de la 5 ani, își formase un bagaj muzical suplimentar și asta datorită mediului familial care ajutat-o, a favorizat-o, îndeosebi mama sa care a știut să-i inoculeze dragostea de muzică, fascinația muzicii. A fost nu numai o mare ucenică a lui Enescu în perioada studenției cât mai ales, după cum singură afirma, a doamnei Florica Musicescu, faimoasă pedagog care a format generații întregi de mari muzicieni, dacă ne gândim numai la Mîndru-Katz, la Dinu Lipatti sau la tânărul, pe atunci, Radu Lupu. Născută la Ploiești într-o perioadă cu parfum interbelic cum își amintea ea, înamorată de Bach, Beethoven, Brahms, cei trei mari „B” pe care îi visa aproape cu fiecare concert, a colaborat cu nume celebre ale muzicii internaționale printre care putem aminti pe cel care îi va rămâne prieten o viață, maestrul Pablo Casals ajuns nonagenar în anii ꞌ60, marele exilat al Spaniei franchiste de altădată, cel care jurase să nu mai dea curs nici unei invitații din partea vechilor săi conaționali atâta vreme cât regimul politic nu se va schimba. Cu alte cuvinte, în fața dictaturii, arta e datoare nu doar să tacă ci, dimpotrivă, să ia poziție și să protesteze așa cum a făcut-o Pablo Casals, cum au făcut-o Rafael Alberti și alte vârfuri ale culturii spaniole de atunci. Drept dovadă, putem aminti faptul că, cu doar două luni înainte de moartea marelui Pablo Casals, Ministerul culturii spaniol emisese un decret prin care toate personalitățile exilului spaniol erau rugate sau, mai bine zis erau somate nu numai să-și revizuiască atitudinea, dar să caute și să se întoarcă în țară, acest lucru fiind socotit o expresie a „fidelității” față de un regim care nu avea nimic în comun nu doar cu noțiunile de ferment cultural ci mai ales cu păstrarea memoriei unei națiuni.
Prin intermediul oamenilor de cultură evrei, s-a încercat o pactizare cu anumite resorturi de ordin politic. Regimul franchist urmărea o reconciliere cu vechii inamici, cu vechii militanți antifasciști. Ceea ce nu s-a putut realiza deoarece majoritatea intelectualilor nu erau numai antifranchiști dar erau declarați solidari cu presa și cu lumea culturală mondială care, la acea dată, nu împărtășea nicidecum sentimente monarhice și cu atât mai puțin sentimente de dreapta.

Ce însemnau pentru ea întîlnirile cu Enescu?

E o întrebare pe care și eu i-am pus-o. Prin acea fericită întâlnire dintre arcușul magic enescian și sensibilitatea difuză a tinerei pianiste se crea o stare anume, o capacitate de plutire, cum spunea ea, plutire dincolo de spații și dincolo de sentiment. Enescu se dăruia prin muzică, prin acele intervale de lumină cum le numea buna lui prietenă Cella Delavrancea. Enescu exercita o fascinație de un alt ordin, dincolo de dimensiunea comună, pentru prietenele lui, Lorry Wallfish, Aurelia Cionca,

Cella Delavrancea, prințesa Martha Bibescu,

cealaltă prințesă, Maruca Cantacuzino. În 1936 i se făcea maestrului Enescu o sărbătorire fastuoasă cu prilejul împlinirii vârstei de 55 de ani. După masa festivă la care participaseră o serie de prieteni ai săi laolată cu Stan Golestan, cu Alfred Alessandrescu și cu Marcel Mihalovici, toți s-au retras în foaierul Ateneului și așteptau doar un semnal al prietenilor ca să poată să-l convingă pe maestru să vină la Capșa. Maestrul afișa totdeauna, după concert, un surâs blând, blajin, cu privirea dusă parcă în depărtări, într-un ținut numai de el știut.

Perioada războiului a fost foarte grea…ce știți despre această etapă din viața ei?

Datorită eforturilor doamnei Florica Musicescu, în anii războiului, clasa de tineri studenți evrei de la Conservator a putut fi salvată de la desființare. Și prin intermediul maestrului Zeno Vancea care era unul din directorii Festivalului și Concursului „Enescu”, Lorry a reușit să facă integral patru ani în doi ani, ceea ce a confirmat talentul său ieșit din comun. Va fi laureată a nenumărate concursuri culminând cu Concursul din sudul Elveției, având-o alături pe Nadia Boulanger, profesoară la Conservatorul din Paris.
Tatăl său a fost, ani de zile, președintele comunității evreilor din urbea ploieșteană. Importantă fiind și moștenirea culturală pe care familia i-a lăsat-o, a avut șansa să întâlnească mari compozitori și cărturari care i-au condus pașii, ulterior. În perioada sovietizării a avut loc rechiziționarea casei natale.

Să revenim la destinul pianistic al doamnei Wallfish, subliniind faptul că, imediat după perioada sumbră a războiului, ea reușește să-și găsească idealul creator și cu sprijinul familiei Menuhin. În 1947 ei vor reuși să plece din țară, în același timp cu Nina Brătulescu, Nora Piacentini, foarte multe figuri importante ale culturii alegând calea exilului din cauza condiționărilor de ordin politic și ideologic.