Irina Airinei: „Nodul de apă” al Luminiței Arhire

„Cele mai bogate lucruri ni se întâmplă cu mult înainte ca sufletul să-și dea seama. Și, când începem să deschidem ochii spre vizibil, am aderat deja de mult timp la invizibil. ” (D’Annunzio, Contemplarea morții).

Am în fața mea volumul de debut al unei poete care se dovedește a fi o revelație: Luminița Arhire, „Nodul de apă”, Ed. Ex Ponto, 2020. În confesiunea din sensibila dedicație pe care mi-o face, autoarea mărturisește că „Nu am mai publicat nimic altceva până acum. Și, dacă nu ar fi puțin caraghios, ținând seama de vârsta mea, 61 de ani, ar putea fi considerată o carte de debutantă. E însă un «nou născut» cu o perioadă de gestație uriașă, aș spune că am început acum mai bine de 40 de ani, după care l- am purtat în adânc, ca pe un copil de calcar. Apoi, într-o zi, în 2018, a forțat multiplele bariere pe care i le pusesem în cale și a ieșit la suprafață.”

Titlul, „à la romaine”… „apă”, „aqua”,„nod”, „nodus”.

Într-o radiografie a trăsăturilor de bază a liricii sale, elementul acvatic este populat de prezențe specifice: lebede, sirene, plute, punte, flutur de ape, pești alburii, luntre, melcii fluizi…Și tot așa cum spunea și Bachelard despre apa, visele și misterele ei, și poeta noastră își conduce cititorul într-o scufundare fascinantă de pe suprafețele strălucitoare și clare, unde se nasc imagini trecătoare, până în adâncurile întunecate, unde zac mituri și fantezii. Și cum textul îl transformă pe filosoful erudit în poet, aidoma cântul languros al naiadei zidite în dealul de apă ascunde, în sine, o anume filosofie… Poemul, ca o rană albastră, oprește ghemul sălbatic, nodul de apă, iar adâncul lacului înghite lacrima salciei…Pești ard vâlvătaie în balta din unde de-aramă, cresc iederi pe zidul fluid, în căușul de apă se-afundă o salcie plângătoare pe lacul vrăjit… și zidul de gheață se-nalță pe malul înzăpezit…

Poem, copil de calcar…poem, al treilea spațiu…Amplu orchestrate într-o tramă epică clasică, imnele vibrează adânc. Poeta îngână că „mâhnirea-i acolo și puteți să o atingeți oricând.”

A treia realitate e universul secund, nadir latent, o apă care curge invers, spre originile eului, spre izvor…O salcie imposibilă pe-un munte cu vârful întors într-o lume de limpezimi eterice ori de zăpezi nesfârșite, fără scăpare…

„O dată ce am determinat astfel, în mod corespunzător caracterele superficiale și profunde ale apei imaginare, putem încerca să studiem compoziția acestui element cu alte elemente ale imaginației materiale”. (Bachelard, „Apa și visele”).
Apa imaginară este „Al treilea spațiu” despre care cântul curge astfel:

„ O, trup al meu, apă îngustă/cu peşti fumegând şi poduri căzute
peste degete se torc ierbi ascuţite/prin sânge coboară nebunele plute…” (Al treilea spațiu)

Și imponderabile mărturii între „a fi” și „a nu fi”:

„Pe spoiala cu praf de fluturi -var sidefiu-/degetele mele o să deseneze continentul pustiu,/ prizonier între mările calde, atât de iubite/ prizonier între istorii de spumă, mai mult netrăite, iar dincolo de pereţii de-opal lumea impură/ ca un fluviu va curge între maluri abrupte, de zgură/ şi valuri tulburate vor aduce pe creste/ cochilii grunjoase în spaţiul odăii…care nu este!” (Altfel, despre „al treilea spaţiu”).

Autoarea este, simultan, ca să parafrazăm o expresie celebră, un ghid și un serv al sevelor frumuseții care nutresc lumea. „E o carte scrisă «pe hotar», într- un spațiu pe care l-am numit «spațiul al treilea» pentru că nu e nici cu totul real, nici cu totul imaginar, un prieten l-a denumit «aproape real». Asta e. Va fi o bucurie pentru mine dacă veți poposi, pentru trei sferturi de oră, în «aproape real»”- spune poeta. Este o subtilă invitație în acest al treilea spațiu spre care ne atrage poezia ei, cu o vibrație lirică de necontestat.