AFnews
Am avut privilegiul să cunosc în viața mea doi oameni providențiali, despre care cred cu tărie că, dacă nu şi-ar fi făcut datoria faţă de ei înșiși şi faţă de neamul lor, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel.
Unul dintre ei a fost Raoul Șorban, „patriarhul ardelean”, cărturar și salvator de vieți omenești în împrejurări vitrege. Celălalt, Dumitru Mărtinaș, cel care s-a dovedit a fi un personaj dintre acelea pe care destinul le-a desemnat să fie acolo unde era mai mare nevoie de el, atunci când era necesar să fie, un om care a format și a salvat conștiințe şi suflete pentru că a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru felul în care a înfruntat vicisitudini de tot felul, luptându-se cu reaua-credință, prejudecățile, obtuzitatea și oportunismul politic pentru a afirma dreptul alor săi de a-și cunoaște și asuma propria identitate, el ar binemerita titlul de „patriarh al ceangăilor”.
Dumitru Mărtinaș a fost, probabil, cel mai bun dascăl pe care l-a avut prestigiosul liceu Alexandru Papiu-Ilarian din Târgu Mureș. A predat aici, începând cu anul 1925, limba și literatura română, filozofia și limba și literatura latină până în anul 1959, cu un hiatus de cinci ani provocat de Dictatul de la Viena, perioadă în care a fost profesor la liceul Sfântul Sava din București. După care s-a întors la marea lui dragoste despre care a scris cuvinte emoționante: „La «Papiu Ilarian», printre copiii de valahi şi mai ales cu părinţii lor, ţărani cuviincioşi şi modeşti, m-am simţit totdeauna printre ai mei şi sunt dator să mărturisesc că timp de 37 de ani, părinţii şi copiii satelor ardeleneşti mi-au dăruit în orice împrejurare o dragoste caldă şi curată care şi astăzi mă mişcă până la lacrimi. A fost ceea mai preţioasă răsplată a ostenelilor mele de dascăl”.
Printre acei copii de țărani ardeleni s-a numărat și tatăl meu, Dumitru Suciu, care i-a păstrat o amintire de neșters și o recunoștință profundă. Pentru că tânărul profesor Mărtinaș i-a insuflat nu numai dragostea de neamul său, de limba, literatura și cultura română, dar i-a încurajat și talentele lirice și l-a susținut. Într-atât încât pe tabloul de absolvire al promoției din 1928 a liceului figurează ca motto un catren dintr-o poezie: „În viață vei lupta cu multe / Dă piept cu toate și fii tare / Căci toți sunt prinși în lupta vieții /Dar nu învinge orișicare!” Semnată D.Suciu…
Am avut marele noroc și privilegiu să fiu și eu elevul lui Dumitru Mărtinaș. Avea chipul unui senator roman și o charismă pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Aceasta a fost impresia pe care ne-a lăsat-o tuturor când, în toamna lui 1957, a trecut pragul clasei a VIII-a cu profil real de la Papiu anunțând că ne va preda limba și literatura latină. S-a ținut de cuvânt și chiar mai mult. În numai doi ani, ne-a făcut pe noi, „realiștii” să iubim latina. Și să-l iubim și pe el.
Am fost ultima generație de elevi de la liceul Papiu căreia i-a predat domnul Mărtinaș. Nu ne-a învățat doar ceea ce știa, ci și ceea ce era: un om drept, generos, profund moral, un suflet curat, capabil de o mare dăruire de sine și incapabil să jignească sau să nedreptățească pe cineva. A spune despre el că a fost un mare pedagog și un erudit e puțin. El a fost însuși Profesorul.
Dumitru Mărtinaș a fost o ilustrare elocventă a acelui adagiu care spune că înzestrarea naturală, firea și caracterul constituie jumătate din destin. Cealaltă jumătate ține de hazard… Destinul său a fost decis o întâmplare: la începutul studiilor sale la Universitatea din Iași, profesorul său, meticulosul lingvist și filolog Alexandru Philippide, i-a respins de plano o cercetare bazată pe argumente lingvistice pertinente privind originea românească a ceangăilor. Motiv pentru care tânărul student, el însuși ceangău, în ciuda convingerii sale profunde că graiul din satul său de naștere e grai autentic românesc, a renunțat temporar la studiul său și a trecut de la filologia romanică la cea modernă, devenind discipolul criticului și istoricului literar, pedagogului și scriitorului Garabet Ibrăileanu.
Nu a renunțat însă niciodată la ideea de a scrie o carte care să lămurească problema originii ceangăilor și să arate cauzele și împrejurările refugierii lor din Transilvania în Moldova. Studiile sale au durat aproape 50 de ani, şi au fost făcute în peste 70 de sate cu locuitori romano–catolici de pe văile Siretului și Bistriței.
Rezultatul trudei sale de o viață, „Originea ceangăilor din Moldova” a fost publicată postum, în anul 1985, la inițiativa prof. univ. Ion Coja și a preotului catolic Vasile Maria Ungureanu, reputat filolog. Cartea recurge la o amplă analiză fonetică şi lexicală a limbii vorbite de ceangăi, în care găsesc elemente specifice graiului românesc din Transilvania de sud-vest cum ar fi rostirea siflantă, dar și deosebiri cum ar fi africatizarea dentalelor t, d şi conservarea lui l’(muiat). Aceste caracteristici, arată Dumitru Mărtinaș, se regăsesc însă în alte graiuri dezvoltate în cadrul limbii române, și reprezintă „o moştenire fonetică din româna primitivă, care la rândul ei le-a moştenit direct din limba latină, iar aceasta din indoeuropeană”. În ceea ce privește conştiinţa lingvistică a locuitorilor satelor de pe valea Siretului, în carte se arată că ceangăii moldoveni „continuă a vorbi şi a se ruga româneşte”.
Nu poate fi subliniat suficient faptul că, dincolo de o muncă de cercetare imensă, profesorul Dumitru Mărtinaș și-a bazat analiza pe o intuiție genială: aceea că fiecare grai sau dialect are o amprentă fonetică specifică, durabilă și inconfundabilă.
La doar doi ani de la apariția cărții, argumentele fonetice aduse de autor în sprijinul originii românești a ceangăilor erau confirmate indirect de un mare lingvist, Wilga M. Rivers, profesor de limbi romanice la Universitatea Harvard. Într-un capitol al cărții sale Interactive Language Teaching, Cambridge University Press, 1987, referindu-se la „baza fonatoare” (a articulării sunetelor), ea arăta că pronunția vocalelor și consoanelor specifice unei limbi se transmite de la o generație la alta aproape neschimbată. Motivul este că la un copil, în jurul vârstei de 10 ani, creierul său începe să analizeze așa-numita anvelopă sonoră a sunetelor nespecifice limbii materne și „taie” armonicele superioare ale acestora, acționând ca un filtru. O dată ajuns adult, el îi va învăța pe urmașii săi pronunția pe care a deprins-o când era copil.
Este motivul pentru care românii pronunță incorect sau cu dificultate sunetele „ö” sau „ü”, iar maghiarii „î” și „ă”. Sau că secuii, care și-au păstrat baza fonatoare de dinainte de maghiarizare, pronunță constant „a” în loc de „e deschis” (ӕ) etc.
Cercetări recente de genetică moleculară confirmă și ele concluziile din cartea profesorului Mărtinaș: ceangăii moldoveni sunt de fapt români din Transilvania, deveniți bilingvi de nevoie și care „scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi, secui), s-au stabilit în Moldova, pe valea Siretului, redevenind unilingvi…
Într-un articol din European Journal of Human Genetics (2000) 8, pp 339-346, „MtDNA and Y chromosome polymorphisms in Hungary: inferences from the palaeolithic, neolithic and Uralic influences on the modern Hungarian gene pool” – „Polimorfia ADN-ului mitocondrial și a cromozomului Y în Ungaria: rezultante din paleolitic, neolitic și influențe uralice în zestrea genetică a Ungariei moderne”, semnat de cercetători unguri, italieni, spanioli și chinezi, se poate citi: O importantă componentă uralică (fino-ugrică) pe linie masculină a fost identificată, de asemenea, la estonieni.(…) Prin contrast, această filiație Y specific uralică nu a fost observată într-un eșantion de ceangăi din Ungaria și în eșantionul mixt de la Budapesta.
Pentru conformitate vezi: http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html
Cade în acest fel speculația că ceangăii ar avea o origine mai veche decât a românilor în spaţiul moldav, fiind urmaşi ai maghiarilor din Atelkuzu (teritoriul dintre Nistru și Don, prima patrie a maghiarilor) care s-au stabilit pe văile Siretului, Moldovei şi Bistriţei.
O parte din triburile maghiare se așezaseră râurile Nipru și Nistru acolo unde s-a născut așa numita Ungarie arpadiană. O parte din componenții acelei oștiri care a trecut prin pasul Vereske din sudul Ungariei spre Câmpia Panoniei ; o altă parte s-a despărțit și a a coborât spre stânga în Moldova. „Teoria continuității” pretinde că proto-ceangăii provin de dinainte de descălecarea maghiarilor în Bazinul Panonic în secolul al IX-lea, din care ar rezulta că ceangăii sunt o populație cu vechime printre triburile maghiare, la acea vreme poziționate între râurile Nipru și Nistru.
Dumitru Mărtinaș demonstrează că ciangăii români s-a dovedit genetic că sunt locuitori ai țării Hațegului care, la un moment dat, au plecat în bejenie fiind asupriți, nemaiavând mijloace de trai și s-au așezat în curbura Carpaților unde, în timp, au trecut la catolicism pierzându-și, parțial, identitatea de români, vorbind o limbă foarte ciudată care s-a numit graiul ceangău și care avea reminiscențe și de grai românesc și componente de grai unguresc. La ceangăii români, cum demonstrează Mărtinaș, s-au păstrat obiceiurile fundamentale care spun totul despre originea lor: obiceiurile de naștere, de căsătorie, obiceiurile de înmormântare s-au păstrat, dansurile au conservat melodica românească regăsită, de fapt, în întreaga Transilvanie, așa cum a demonstrat și Bela Bartok. Au trecut prin acele două trecători, Oituz și prin Ghimeș și s-au așezat la început în jurul Bacăului de astăzi și până în nordul Moldovei, români catolici care și-au redescoperit ascendența românească.
În ceea ce îi privește pe secuii care s-au așezat pe valea Ghimeșului și a Oituzului, ei erau urmași ai avarilor care au stăpânit o mare parte din Europa și care au fost învinși în bătălia de la Lech, au fost bătuți și schingiuiți, măcelăriți, și orbiți. A fost o înfrângere îngrozitoare, au fost respinși și s-au așezat în Câmpia Panoniei îndeosebi în jurul lacului Balaton unde mai există și astăzi așezări secuiești și s-au așezat și în Biharia.
La un moment dat pe vremea împărătesei Maria Theresa, au intrat în conflict cu autoritățile austriece pentru că nu li s-au dat drepturile care li se cuveneau și s-au revoltat și atunci Maria Theresa a trimis trupe conduse de același general Adolf Nikolaus Bukow, guvernatorul imperial al Transilvaniei, de neagră amintire, care a tras cu tunurile în zeci de așezăminte orodoxe din Transilvania și care a declanșat masacrul de la Siculeni (în latină Siculicidium „uciderea de secui”, mgh. Madéfalvi veszedelem) din 1764 împotriva secuilor rebeli care protestau din cauza interzicerii privilegiilor regimentelor grănicerești secuiești ale graniței militare transilvane. Acțiunea a fost finalizată de generalul conte Joseph von Siskovics care, în seara zilei de 7 ianuarie 1764 (ajunul Crăciunului Ortodox), a înconjurat cu trupele localitatea Mádéfalva (azi Siculeni) și a atacat cu artileria pe secuii adunați acolo, pentru a protesta contra înrolării forțate. După care a urmat o emigrare în masă a secuilor la est de Carpați, în zona comunităților de ceangăi din Moldova și în zona Bucovinei.
În încheiere îmi amintesc de poezia pe care ne-o recita dl Mărtinaș, învățându-ne să scandăm:
Exegi monumentum aere perennius
regalique situ pyramidum altius,
quod non imber edax, non aquilo impotens
possit diruere aut innumerabilis
annorum series et fuga temporum.
non omnis moriar multaque pars mei
vitabit Libitinam
– Horațiu, „Ode” III, 30
Am desăvârșit un monument mai trainic decât bronzul
și mai înalt decât piramidele regale
nu voi muri de tot
Adaugă un comentariu