AFnews
S-a întâmplat, în sfârșit, după mai bine de trei decenii de la căderea Uniunii Sovietice, că limba română a devenit prin Constituție limba oficială a Republicii Moldova, în locul invenției politice ridicole numite „limba moldovenească”. Unii au privit acest fapt ca pe o declarație de război, ca pe un fel de atentat (contra cui?), ca pe o blasfemie, când avem de-a face doar cu purul adevăr. Dar și adevărul este adesea complicat. Alții au privit totul cu indiferență, ceea ce este periculos și condamnabil.
Orice om cinstit știe că se vorbește românește pe ambele maluri ale Prutului. Este un lucru simplu, care nu trebuie demonstrat, ci constatat. Totuși, aici este vorba despre o mare victorie a spiritului liber, de un mare succes îndreptat contra imperiului de la răsărit, care ne-a disprețuit, ne-a împuținat, ne-a mințit și ne-a ciuntit mereu. Din această împlinire, se pot trage mai multe învățăminte. Cine spune că numele limbii nu contează, ci doar conținutul ei greșește. Nomen est omen, ziceau înțelepții romani și ei știau ce spun. Numele nu este o simplă formă, ci este semnul adevărului sau al minciunii. Limba se pliază după nume, iar dacă numele este greșit apar „savanți” de pripas care fac teorii lingvistice (de fapt, politice) periculoase. În plus, străinii care nu știu mai nimic despre „moldoveni” și despre români, pot crede că sunt două popoare și două limbi distincte. De aceea, limba noastră trebuie să se cheme limba română oriunde s-ar afla ea.
Este foarte bine să ne vorbim limba și s-o prețuim, dar, nu este destul. Este nevoie s-o și cunoaștem și nu oricum, ci corect. Și mai este nevoie s-o apărăm. Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie conservată, protejată, ferită de intruziuni nefirești, ocrotită părintește. Sunt țări civilizate și respectabile care dispun de legi de apărare a limbii, de limitare a „poluării” ei, de încurajare a specificului ei genuin. Limba maternă o primim cu toții, din fericire, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu este suficient pentru prosperitatea și perenitatea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă. Dacă mama sau tata au fost profesori de limba română nu devenim, din păcate, și noi experți în limba română. După ce învățăm să vorbim, avem nevoie de educație întru limbă, de studiul sistematic al limbii și apoi al literaturii. Dacă nu învățăm bine și suficient la școală limba și literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Este drept că generații întregi de români analfabeți, de țărani de la talpa casei au păstrat limba ca pe o comoară de preț și au transmis-o pe cale orală copiilor, nepoților și strănepoților, dar astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Pe vremea lor nu existau atentate la adresa limbii, cum există azi la fiecare pas. Educația întru limbă și literatură română, însoțită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate din ignoranță și ne proiectează în comunicare și dialog. Educația ne impune obiceiul lecturii, fără de care limba noastră slăbește, sărăcește, se pervertește. Prin urmare, nu este suficient să comunicăm în mod aproximativ, ci este nevoie să studiem gramatica și literatura română, să pătrundem tezaurul literaturii române, să citim mereu creațiile literare românești și universale. Numai așa se dobândește simțul sănătos al limbii și numai așa cuvintele se înlănțuie armonios, frumos, atractiv și firesc. Nu întâmplător a scris poetul basarabean: „Limba noastră-i limbă sfântă!”, lucru de care, după cum se vede, am cam uitat în timpurile din urmă. În debutul ciclului său de romane numit al Comăneștenilor („Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări”, „Anna”), Duiliu Zamfirescu scria un motto semnificativ, azi complet uitat și el: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Faptul că nu suntem un popor mare, așa cum ne consideram imediat după Marea Unire, nu ne scutește însă de cunoașterea limbii române; altminteri, în curând, nu vom mai fi nici mari și nici mici, ci nu vom mai fi deloc.
Emil Cioran, care nu fusese prea darnic în aprecieri cu poporul din care făcea parte, a scris la un moment dat o frază extraordinară, azi uitată: „Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”. Cuvintele acestea cu valoare de maximă nu demonstrează, până la urmă, altceva decât o dragoste nețărmurită a marelui gânditor (aflat cândva „pe culmile disperării”) față de limba română. Dragostea aceasta ar trebui să ne caracterizeze pe toți românii. Emil Cioran, devenit francez prin adopție, a refuzat timp de circa cinci decenii să vorbească românește, dar în ultimele zile ale vieții a fost copleșit de o intempestivă întoarcere involuntară la rădăcini. Vedea aievea până și jandarmii unguri cu pană de cocoș la chipiu, aceia care i-au terorizat copilăria sa dintr-un colț de Transilvanie încă înstrăinată. Deși uitase cuvintele franțuzești și nu mai putea spune în mod coerent cine era și ce făcuse în viață, Cioran a început să vorbească, dintr-odată, în limba Eminescului. Specialiștii spun că revenirea la limba maternă ține de fenomenul uitării, definitoriu pentru demența senilă de tip Alzheimer, care-l cuprinsese pe marele filosof. Faptul că boala, încetul cu încetul, îți confiscă amintirile în ordinea lor inversă (mai întâi din prezent, apoi dinspre trecutul apropiat etc.), este, pe cât se pare, dovedit, dar revenirea la limba maternă, în cazul de față, ajunge să fie mai mult decât o manifestare patologică. Este o întoarcere formală acasă a fiului rătăcitor, o întoarcere la esențele din care acesta își trăsese seva și care îi imprimaseră pentru eternitate în subconștient ideea că patria sa originară era limba română. Nu este nimic de mirare aici. Toți marii creatori români, de la cronicari la Dimitrie Cantemir și de la Mihail Kogălniceanu la Nichita Stănescu, definiseră patria prin limbă: patria lor fusese limba română.
Emil Cioran lipsise din patria tangibilă – aceea cu pământ, cer, râuri, poieni, rude, case – o viață întreagă, dar păstrase mereu în suflet, într-un loc ascuns, patria spirituală, adică limba română. Aprecierea sa de către filosof se vede și din fraza comentată mai sus. Valoarea adevărului acestui citat este una pur sentimentală. Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri neprețuite. Limba română nu este o limbă excepțională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră.
A spune că națiunile și iubirea de patrie sunt de vină pentru războaiele lumii este ca și cum ai acuza limbile pământului de genocid. Limba unui popor nu poate ucide pe nimeni. Dacă patria noastră este limba noastră, atunci noi locuim cu toții în limba română. Războaiele nu sunt declanșate de limbi, așa cum nu sunt pornite nici de patrii, nici de patriotism, nici de popoare, nici de națiuni. Este adevărat că s-au purtat războaie în numele națiunilor, dar acest fapt a fost doar un vicleșug. Conducătorii au declanșat războaiele, iar națiunile le-au purtat și s-au sacrificat. Alte războaie au fost declanșate în numele iubirii (Războiul Troian), sau în numele dinastiei (Războiul de O Sută de Ani), sau în numele familiei (Războiul celor Două Roze), sau în numele credinței (cruciadele și alte numeroase războaie religioase) etc. A socotit cineva că iubirea, ori dinastia, ori familia, ori credința de oriunde și de oricând sunt condamnabile în sine numai fiindcă în numele acestora s-au purtat războaie? Este drept că și patria (națiunea), iubirea, dinastia, familia, credința se cuvin câteodată apărate, ocrotite, adăpostite de rău. Despre noi românii, s-a spus odată – așa de frumos! – că am dăinuit aici, izolați, la Dunăre, la Carpați și la Nistru, fiindcă ne-am apărat mai mult limba decât viața (Antonio Bonfini, în secolul al XV-lea). Prin urmare, înainte de a condamna, este bine să cugetăm, iar pentru aceasta este nevoie de cultură generală, de cunoaștere, de învățătură. Altminteri, primul venit cu gură mare ne prostește pe aceste înșelătoare mijloace de difuzare în masă, făcându-ne să ne simțim vinovați pentru ceea ce nu am făcut. Limba noastră a fost viața noastră, fiindcă prin ea am fost și mai suntem poporul român.
Fără să ne lăudăm, trebuie să constatăm că limba română este cea mai răspândită limbă maternă din sud-estul Europei, pentru că are cel mai mare număr de vorbitori (circa 25 de milioane) dintre toate limbile din regiune. Acest aspect cantitativ este însoțit de o calitate a literaturii române de cea mai mare importanță. Ca să percepem toate aceste lucruri, avem nevoie de cunoștințe, de acumulări, de exercițiu, adică de studiu neobosit. Acest fapt al iscodirii și cercetării permanente nu este nimic neobișnuit, pentru că face parte din esența umană.
În această lume ciudată ne pasc felurite primejdii, ca indivizi și ca grup etnic ori popor. Asemenea primejdii sunt risipirea neamului (câte neamuri nu s-au risipit pe lumea asta!), pierderea fărâmelor de românitate prin lume, înstrăinarea fiilor și fiicelor noastre, care se pripășesc prin alte locuri de ispititor belșug și uită treptat nu numai de vatră, dar și de limbă. În anii din urmă, prin drumurile mele, întâlnesc tot mai des români care nu mai știu românește, chiar dacă au nostalgia locurilor de obârșie a familiei lor și chiar dacă mai cred – unii – că patria lor este limba română. Oricum, limba noastră este viața noastră ca națiune și este bine să nu uităm aceasta niciodată. În final, îl evocăm din nou pe George Călinescu, acela care l-a nemurit pe Mihai Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Prin Eminescu și prin limba română avem certitudinea că – în ciuda vieții individuale trecătoare și a nimicniciei noastre – neamul acesta va viețui cât Pământul. Câtă vreme mai locuim în limba română – „ca un fagure de miere”, cum scria Poetul – înseamnă că avem încă o patrie română, oriunde ne-am afla.
Ioan-Aurel Pop
Adaugă un comentariu