Oltea Preluca: Ziua Limbii Române în „patria lărgită” de la Cernăuți

Mi-am amintit azi că„limba română este patria mea”, cum spunea atât de frumos Nichita al nostru. O ”patrie” atât de frumoasă, atât de variată, atât de colorată, atât de muzicală încât un alt al nostru, Emil Cioran, afirma, la un moment dat că “să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” Și trăiesc atât de frumos în această patrie, căci îi citesc Cuvântul și îi simt susurul poemelor naturii, și îi aud tunetul textelor naționaliste, și îi sorb cărțile copilăriei, și mă înalț în cele șapte ceruri ale iubirii, și mă încarc cu frumos, și cu drag, și cu entuziasm din cărțile de călătorii. Și iubesc această patrie care mă îmbrățișează cu căldură și-mi împrumută vorbele-i pentru a le folosi ca pe niște jucării cu care îmi înfloresc zilele, și serile, și nopțile trecerii mele prin viață.

Și am fost, azi, în această „patrie” lărgită, acolo unde limba română e o mare lacrimă ce îngemănează suferință și nădejde, doină și dor, mame și fii, acasă și aici, neam și țară, ai noștri și ceilalți, țara de grai și țara de trai. O patrie aflată în suferință, din nefericire. O suferință creată de alții, dar și de ai noștri. O suferință creată cu vreme în urmă, dar accentuată în timp și devenită acută în ultima vreme. O suferință care e greu de înțeles pentru noi, cei de dincoace, dar pe care o ghicim în ochii unor bătrâni îmbrăcați românește, cu cămeși albe ca spuma laptelui și cu bondițe străjenești, în istorisirile lui Vasile Răuț, care vorbește cu tristețe despre bărbați vânați și luați cu arcanul de pe stradă pentru a fi trimiși pe front, din versurile lui Nicolae Șapcă, ori ale lui Vasile Bâcu, din vocea baritonală a lui Dumitru Paulencu ce ne-a amintit că „Dumnezeu prima oară/Când a plâns printre astre,/El a plâns peste ţară/Cu lacrima limbii noastre.”

Și, extrem de trist, amintit și în gluma tristă a unui polițist de frontieră din punctul de trecere Probotești (Diakivți). Cât unul dintre colegii lui procesa pașapoartele noastre, cel de care vorbeam s-a implicat într-o discuție despre prețul mașinii colegului nostru și proprietarul mașinii zice, la un moment dat, că îl costă mai mult nevasta. Românul din Ucraina din frontieră zice, râzând, s-o vândă. Și colegul nostru zice că nici vorbă, că de unde mai găsește el o nevastă. Și vine gluma amară a polițistului aflat în slujba Ucrainei: eh, la noi sunt destule neveste! Trist! Tare trist!

Da, la Cernăuți am fost. De Ziua Limbii Române. A fost frumos. Și trist. Sala de spectacole destul de goală. Pentru mine a fost șocant. Mă așteptam la altceva. La cu totul altceva. Ni s-a explicat: front, frică, concedii, sâmbătă… Tot trist. Nu e nevoie să ne facă nimeni rău, ni-l facem singuri. Către păcatele proprii trebuie să ne întoarcem grija și preocuparea.

Oraș frumos, etalându-și clădirile ridicate în epoca austriacă în soarele sfârșitului de august asemenea unor doamne elegante ieșite la plimbare pe strada mare. E drept, doamne ușor demodate, cu frumusețea ușor ofilită defilând pe străzile cu macadam, dar încă atrăgătoare. Teatrul Național la care, în interbelic, a fost director Leca Morariu, un director harnic, implicat în lupta de apărare a acestei instituții create în perioada stăpânirii austriece și pe care guvernul dâmbovițean a fost gata să-l desființeze. Palatul Național al românilor cu o soartă la fel de tristă ca și neamul care a dat leu cu leu pentru acest edificiu construit între 1937 – 1940 și, abia inaugurat, intră sub ocupația hoardelor roșii. Taras Șevcenko la locul lui, în fața clădirii Radei, dar panoul uriaș prezentând hrisovul din 1408 al lui Alexandru cel Bun care atestă fondarea orașului de către domnul moldav de pe clădirea din spatele poetului național ucrainean a fost dat jos și înlocuit cu un drapel bicolor galben-albastru.

Oameni frumoși, chiar dacă puțini. Printre ei, consulul general al României, Irina Loredana Stănculescu, Maria Toacă, Vasile Răuț, Vasile Bâcu, Nicolae Șapcă, Carolina Jitaru, dl. Ungureanu cu incredibilele lui sarmale….

Cărți, reviste, ziare, povești, cântece, pian, nai, gogoși (de aluat, nu altceva), salată de ciuperci și cartofi, romanțe, vin în carafe aburite, grupuri vocale, recitatori, rugăciuni…. Ziua Limbii Române, Cernăuți, 31 august 2024.

Mulțumiri, Ioan Ițco și Constantin Bulboacă!