Ioana TOFF: Liniștea care costă

(Ioana TOFF, redactor șef al Gazetei Românești)

Încetarea focului anunțată de Statele Unite în conflictul cu Iranul poate da impresia unei ieșiri din criză, dar realitatea este mai complicată. Războiul nu s-a încheiat cu adevărat. El doar și-a schimbat forma. Dacă până acum confruntarea s-a purtat prin rachete, drone, atacuri asupra infrastructurii energetice și amenințări maritime, de acum înainte lupta se va duce pe un alt teren: cel al narațiunii, al negocierilor, al piețelor și al percepției de putere.

Iranul va încerca, fără îndoială, să prezinte acest episod drept o dovadă de rezistență și chiar de succes strategic. Regimul a suferit pierderi grele, infrastructura i-a fost afectată, active importante au fost lovite, iar unii dintre oamenii-cheie au dispărut. Și totuși, sistemul nu s-a prăbușit. Pentru Teheran, acesta este argumentul central: a fost lovit puternic, dar a rezistat. Într-o regiune în care multe regimuri se clatină înainte de a fi învinse militar, simpla supraviețuire poate fi vândută ca victorie.
Dar Iranul nu se va mulțumi doar cu ideea de supraviețuire. Va încerca să convingă că a demonstrat și forță. Nu o forță clasică, măsurată în superioritate aeriană sau cuceriri teritoriale, ci o forță de alt tip: capacitatea de a tulbura piețele globale, de a transforma Strâmtoarea Ormuz într-un punct de presiune, de a arăta statelor din Golf cât de vulnerabile sunt și de a transmite Occidentului că un atac asupra Iranului nu rămâne niciodată limitat la teritoriul iranian.

Aici se află una dintre cele mai importante lecții ale acestui conflict. Nu că Iranul ar fi invulnerabil, ci că și atunci când este vulnerabil poate provoca durere întregului sistem regional și chiar economiei globale. O încetare a focului poate opri focul armelor, dar nu poate șterge peste noapte memoria piețelor. Companiile de transport, traderii de petrol, asiguratorii, băncile și investitorii au văzut acum că Ormuzul nu este doar un risc teoretic. Au văzut că el poate fi perturbat, încetinit, scumpit și transformat într-o armă strategică.
Acest lucru este valabil mai ales pentru statele din Golf, care ies din această criză cu lecții diferite și cu grade variate de vulnerabilitate. Războiul a arătat încă o dată că „Golful” nu este o singură entitate economică. Unele state au reușit să suporte mai bine șocul sau chiar să beneficieze parțial de creșterea prețurilor. Altele au descoperit cât de dependentă le este economia de o singură rută maritimă. Unele au rute alternative și o anumită adâncime logistică. Altele depind aproape total de siguranța trecerii prin Ormuz.

Qatarul este unul dintre exemplele cele mai clare. Pentru unele state problema principală a fost creșterea costurilor de transport și de asigurare. Pentru Doha, lovitura a fost mai serioasă, pentru că nu a fost afectată doar circulația, ci și capacitatea reală de export. Pentru un stat care și-a construit puterea economică și diplomatică pe imaginea de furnizor sigur de gaze, aceasta nu este doar o lovitură operațională, ci și una de reputație. Chiar dacă prețurile globale rămân ridicate, ele nu compensează pe deplin pierderile de producție, daunele de infrastructură și fisura produsă în imaginea de fiabilitate.

Și totuși, ar fi o greșeală să vedem toate statele din Golf doar ca victime. Unele au profitat de scumpirea energiei. Altele au reușit să readucă atenția Occidentului asupra importanței lor strategice. Toate, însă, au primit aceeași lecție dură: lumea depinde încă enorm de această regiune, iar tocmai această importanță transformă fiecare șoc într-o armă cu efecte globale.
În ceea ce privește Iranul, două adevăruri aparent contradictorii coexistă. Pe de o parte, va intra în negocieri cu sentimentul că a trecut testul suprem: a absorbit lovituri, a supraviețuit și a reușit să provoace suferință în schimb. Pe de altă parte, din punct de vedere economic, iese din război slăbit, cu infrastructură energetică afectată, exporturi perturbate și o economie deja apăsată de sancțiuni, inflație și ani de subinvestiții. Iranul nu intră în faza următoare dintr-o poziție de putere economică, ci dintr-o poziție de pârghie geopolitică. Iar diferența este esențială.
Ținta Teheranului va fi acum să transforme această capacitate de perturbare în câștiguri concrete la masa negocierilor: relaxare economică, spațiu de respirație, recunoaștere politică și poate chiar instituționalizarea amenințării asupra Ormuzului ca element permanent de descurajare. De aceea, adevărata miză a încetării focului nu stă doar în armistițiu, ci în detalii: cine supraveghează strâmtoarea, cine o garantează, ce sancțiuni și ce limite vor exista și ce înseamnă, în practică, „liniștea” într-o regiune în care fiecare parte se pregătește deja pentru următoarea rundă. Aici președintele Trump a făcut un pas important și a blocat strâmtoarea Ormuz în încercarea de a o lua din mâinile iranienilor.

Așadar, războiul cu Iranul nu s-a terminat. El a trecut din zona exploziilor în zona clauzelor, a formulărilor diplomatice, a deciziilor de investiții și a prețurilor la petrol și gaze. Pentru piețe, aceasta nu este încă o perioadă de calm, ci una de test.

Pentru statele din Golf, nu este o revenire la normal, ci o lecție costisitoare despre dependență și vulnerabilitate. Iar pentru Iran, este momentul în care încearcă să demonstreze că simpla sa supraviețuire nu este doar un fapt militar, ci un succes strategic pentru care întreaga lume va continua să plătească.