George Grün: Israelul în centrul conflictului civilizațional

Multă lume crede că prezentul conflict din Gaza este între Israel și Hamas plus Hezbollah, iar “palestinienii” luptă pentru existența în zonă a două state, așa cum a fost stipulat în Rezoluția din 1947.  (Rezoluția ONU 181 din noiembrie 1947). În realitate, teoria lui Huntington se manifestă din plin în Orientul Mijlociu unde civilizația musulmană luptă să elimine din mijlocul său Israelul, model de reușită al civilizației iudeo-creștine, conflictul inter-civilizațional fiind exemplar.

Rezoluția 181/1947 a fost respinsă vehement de statele arabe din zonă, dar și de restul statelor musulmane, astfel încât s-a declanșat primul război dintre proaspătul declarat Israel și statele arabe. Dar, cu timpul, Israelul a mai făcut propuneri de împărțire a teritoriului și de înființare a două state, însă toate aceste propuneri (2000 – Ehud Barak, 2006 Ehud Olmert, propuneri foarte avantajoase palestinienilor) au fost respinse de reprezentanții palestinieni.

În realitate, problema nu a fost creată de înființarea unui stat nou pe acest teritoriu, ci de faptul că acest stat era evreiesc, aparținând civilizației iudeo-creștine. De altfel, cu doi ani înainte de declararea statului Israel, a fost declarat regatul Hașemit al Trans-Iordaniei, ca stat artificial cu o populație ”palestiniană” dar cu un rege „de import” din Peninsula Arabică.

În aprilie 1920 după conferința de la San Remo, acel teritoriu a fost stabilit ca Palestina mandatară (sub mandat Britanic) și a fost pus în practică în 1923 când, pentru a respecta promisiunile făcute lui Hussein ibn Ali, șeriful de la Medina, dar și evreilor prin declarația Balfour, britanicii împart teritoriul în două părți separate de către râul Iordan. La Vest era un teritoriu care urma să cuprindă un cămin național pentru evrei, iar la Est de Iordan un „Emirat Hașemit al Trans-Iordaniei” (Palestina de Est) cu Abdallah bin al-Hussein ca emir. În 1946 acest emirat își declară independența de Imperiul Britanic și devine „Regatul Hașemit al Trans-Iordaniei”, cu Abdallah I ca rege, iar în 1949 își schimbă numele în „Regatul Hașemit al Iordaniei” (Iordania).

Ca atare, apariția unui stat nou în zonă era un fapt firesc și acceptat de lumea arabă, nu însă și un stat evreiesc, cu altă civilizație dominantă. Războiul care a urmat în 1948 – 49 a dus la un armistițiu care a stabilit alte granițe decât cele propuse prin Rezoluția ONU nr. 181, dar care au fost respectate până în anul 1967, la războiul de șase zile. Atunci Israelul a cucerit Cisiordania, Golanul, Gaza, Sinaiul și Ierusalimul de Est. Ca semn de bunăvoință față de Iordania, Israelul a cedat proprietatea și gestiunea platformei Templului din Ierusalim (Moscheile Omar și Al Acsa) Iordaniei, iar ulterior a retrocedat Sinaiul Egiptului. (Cu această ocazie, Egiptul a refuzat să reia Gaza ca parte a teritoriului propriu, acesta rămânând Israelului).

De fapt, tensiunile dintre evrei și arabi începuseră din momentul în care primii coloniști evrei au revenit pe pământul originar încă în secolul XIX, apoi și mai mult în secolul XX, în urma prigoanei exercitate împotriva lor în întreaga Europă. Problema era incompatibilitatea valorilor declarate ale civilizației evreiești (de fapt iudeo-creștine) cu valorile și tradițiile civilizației musulmane. Datorită spiritului de inițiativă, de asumare individuală a răspunderii, de cooperare în libertate, de respect și egalitate a femeilor cu bărbații, etc. coloniile evreiești (kibutzuri), deși pornite de la același nivel cu satele arabe din zonă, au început rapid să se dezvolte și să prospere. Iar după crearea statului Israel pe baza unor principii de libertate și de democrație, acesta s-a dezvoltat rapid, ajungând ca, în prezent, să fie unul dintre statele cele mai dezvoltate din lume, cu un standard foarte ridicat de viață!

Toate acestea produc o stare de invidie, de competiție și de conflict între Israel și statele arabe din jur, care, devenind tot mai religioase (se constată o revenire tot mai puternică a spiritului religios musulman în toată lumea), rămân într-o stare de înapoiere politică, culturală, economică și chiar militară, deși cheltuiesc sume imense pe armament.

Un motiv suplimentar de tensiune este concurența dintre Turcia și Iran pentru dominația religioasă și conducerea comunității musulmane din lume (Umma).

O dată cu alegerea lui Erdogan în fruntea Turciei, acesta a început re-islamizarea țării și tot mai mult s-a declarat ca stat musulman, religios, luptând împotriva memoriei creștine din teritoriul său. Dat fiind că până în anul 1920 Turcia era condusă de un sultan care era în același timp și Calif, recte șef al lumii și comunității musulmane, Erdogan dorește să reînvie imperiul otoman și să preia șefia Ummei. In acest scop el a intrat in concurență cu Iranul ca principal dușman al Israelului. Acesta, din aliat și colaborator al Turciei, a devenit unul dintre principalii săi inamici, iar Erdogan, în calitatea dorită de conducător al lumii musulmane, a făcut un apel la lumea musulmană să se unească (probabil sub conducerea Turciei) împotriva Israelului, perceput ca „un corp” străin iudeo-creștin în mijlocul lumii musulmane.(„Sultanul” Erdogan, apel către statele musulmane la o alianță anti-Israel. „Singurul pas care va opri aroganța israeliană” – Știrile ProTV din 8.09.2024 – Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat sâmbătă că țările islamice ar trebui să formeze o alianță împotriva a ceea ce el a numit „amenințarea crescândă a expansionismului” Israelului,[…] și „Singurul pas care va opri aroganța israeliană, banditismul israelian și terorismul de stat israelian este alianța țărilor islamice”, a declarat Erdogan la un eveniment al Asociației Școlilor Islamice organizat lângă Istanbul.)

Quod erat demonstrandum …