Iris HAIM, mama lui Yotam Haim, ostatic ucis: În anul în care fiul meu a fost răpit și ucis, mi-am descoperit poporul

Dragostea poporului meu a rămas cu mine pe tot parcursul perioadei de așteptare pentru Yotam. Stigmatele mele despre ceilalți s-au rupt. Inima mea s-a deschis spre iubire pentru tot poporul Israel pentru că i-am văzut frumusețea peste tot. De Iris Haim Publicat la 10-06-2024

Yotam cu pisica familiei

Anul trecut m-a expus întregului spectru de emoții de pe paleta sufletului. Dimineața de 7 octombrie m-a prins într-un adăpost din Kibbutz Or HaNer. Așteptam cu nerăbdare acea sâmbătă – trebuia să-l văd pe fiul meu Yotam la un festival de muzică din Tel Aviv și să-l ascult cântând. Tremuram de emoție. Era pentru prima dată. În schimb, Yotam a fost smuls din casa lui din Kfar Aza și târât în ​​tunelurile din Gaza. Timp de șaptezeci de zile în care l-am așteptat în Israel și până în momentul scrierii acestui articol, am fost preocupată de căutarea lui. În primele săptămâni de așteptare, am stat într-o casă spațioasă și luxoasă a unui străin, cu o piscină cu vedere la dealurile Ierusalimului. Acest refugiu temporar a permis familiei noastre să fie împreună. Timp de trei săptămâni resimțite ca o eternitate, am descoperit resurse de forță interioară pe care nu am știut niciodată că le am. Am învățat că puteam să am certitudinea că fiul meu trăiește, chiar și fără o fărâmă de informații. Am avut încredere în instinctul meu, în ciuda faptului că primim în fiecare zi mesaje despre mai multe cadavre descoperite în cartierul lui Yotam. Am decis că atâta timp cât nu am informații despre Yotam, zvonurile nu mă vor deruta. Am descoperit că pot continua să am o credință în forțele de securitate din țara mea, în ciuda faptului că pe 7 octombrie părea că totul s-a prăbușit. Pot continua să am încredere în armată și în informații, știind în adâncul sufletului că lucrurile se vor rezolva într-un fel sau altul. Acum câteva săptămâni, am fost fotografiată cu o mamă îndoliată, o prietenă de înainte de 7 octombrie, al cărei fiu a fost și el ucis în acest război. Am fost fotografiați pentru un articol de ziar în podgoriile de lângă casa mea. Deodată, am văzut un fluture și am spus: „Uite, un fluture, l-ai văzut?” Ea nu a observat și nu a văzut-o în timp ce trecea. Ea a insistat să-l vadă și a spus: „Dar unde este? Vreau să-l văd”. Este aici; pur si simplu nu îl poti vedea. E aici. Aceasta a fost abordarea mea în timpul în care l-am așteptat pe Yotam. Descoperirea că, chiar și atunci când nu-l pot vedea, el este aici – cu certitudine. În momentul în care ne-am părăsit casele din sud și am ajuns în zona Ierusalimului – mai întâi în Neve Ilan și mai târziu în Shoeva – am văzut și am descoperit poporul Israel. La început, vag, ezitant, oamenii care mă opreau pe stradă și îmi spuneau că se roagă pentru Yotam. Femeile, de obicei acoperite pentru cap, m-au îmbrățișat cu dragoste infinită, plângeau și spuneau că vor să se întoarcă Yotamul meu. Acest lucru m-a surprins și, în același timp, m-a încântat. La sfârșitul lunii octombrie – într-o întâlnire emoționantă la o școală de fete din Ierusalim, unde am cunoscut familia Guedalia, o familie religioasă din Beit Shemesh – am trecut printr-o tulburare emoțională și o schimbare semnificativă în întreaga mea percepție asupra vieții. Am cunoscut o mamă îndoliată, Dina Guedalia, al cărei fiu Yosef Malachi Guedalia a fost ucis în Kfar Aza, aproape de casa lui Yotam. Întâlnirea a fost copleșitoare și emoționantă pentru că mi-am dat seama într-o clipă că Dina și cu mine – deși credeam că am putea fi diferite, că există diferențe fundamentale între noi datorită stilului ei de viață religios și a al meu secular – împărtășim cel mai puternic numitor comun existent: noi amândouă suntem mame, am pierdut amândouă lucrul cel mai de preț, amândouă suntem evreice, iar fiii noștri au fost răpiți în lupta lor vitează. Unul era un soldat  într-o unitate de comando Duvdevan, iar celălalt un muzician cult, laic, cu probleme de sănătate mintală, care dorea să fie soldat, dar nu putea. Această convingere am avut-o pe tot parcursul perioadei de așteptare pentru Yotam. Inima mea s-a deschis spre iubire pentru tot poporul Israel pentru că i-am văzut frumusețea pretutindeni. A existat o generozitate infinită din partea oamenilor care au ajutat în orice fel – gătit, copt, îmbrăcăminte, sprijin financiar și emoțional – la nesfârșit. Doar dăruind, îmbrățișând, iubind, ajutând și susținând. O fereastră uriașă s-a deschis în viața mea pentru a-mi cunoaște oamenii, pe care îi cunoșteam mai puțin în trecut. A trecut aproape un an de la 7 octombrie, iar astăzi mă întâlnesc cu diferite persoane din Israel și din întreaga lume. Vorbesc cu soldați, tineri din școli, seculariști și religioși, companii de înaltă tehnologie, comunități din centrul Israelului și periferie. Am fost în Statele Unite, Brazilia și Africa de Sud și transmit același mesaj tuturor: am renunțat la povara stigmatelor, a categorizării în „ei” și „noi”. Pot iubi fiecare persoană, chiar dacă ea gândește diferit de mine și știu că ea și cu mine facem parte din același popor – poporul puternic al Israelului.