(Dragoș Nelersa, directorul Gazetei Românești din Tel Aviv)
Iranul a fost văzut în mod obișnuit ca un actor precaut, care cântărește opțiunile cu atenție și deliberare. Prin urmare, este considerat un jucător prudent, așa cum demonstrează utilizarea sistematică a forțelor proxy pentru a-și îndeplini proiectele regionale agresive, dezvoltate de-a lungul decadelor.
Într-o predică ținută pe 4 octombrie la Marea Moschee din Teheran, la doar trei zile după ce Iranul a lansat cel mai mare baraj de rachete din istoria sa împotriva Israelului, liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a descris atacul drept „pedeapsa minimă” pentru „crimele” Israelului. El a numit acest atac o acțiune „strălucită” a forțelor armate iraniene, subliniind însă că „nu vom acționa irațional… nu vom acționa impulsiv.”
Cu toate acestea, anumite elemente ale atacului din 1 octombrie ridică întrebări serioase cu privire la raționalitatea liderilor iranieni. De fapt, dovezile tot mai numeroase sugerează o conducere care devine din ce în ce mai irațională. Îngrijorările privind un Iran tot mai imprudent ar putea fi rezultatul unei conduceri aflate în panică, pe măsură ce Israelul începe să dezmembreze strategia sa bazată pe forțe proxy.
Legăturile strategice tot mai strânse ale Teheranului cu Rusia, care urmează să fie oficializate printr-un pact de cooperare cuprinzător pe 25 de ani, ar putea, de asemenea, contribui la această nouă tendință a regimului de a-și asuma riscuri extreme. În final, este posibil ca ideologia religioasă fanatică sub care funcționează Republica Islamică să fi înlocuit orice urmă de gândire rațională la Teheran. Iranul pare să fie într-o misiune kamikaze sau, așa cum a promis Khamenei în predica sa: „Martiriul și sângele vărsat nu ar trebui să vă slăbească hotărârea, ci să vă facă și mai perseverenți… Rezistența din regiune nu va ceda… și va învinge.” Astfel, prin cuvinte și acțiuni, Iranul a demonstrat că nu este intimidat de Israel și de superioritatea sa tehnologică, militară și de informații.
Baze militare sau civili?
Spre deosebire de atacul anterior cu rachete al Iranului, a doua oară israelienii au avut foarte puțin timp să se pregătească, deoarece acest atac a fost compus exclusiv dintr-un număr mare de rachete balistice rapide, al căror timp de zbor spre Israel era de aproximativ 12 minute. Aceste rachete aveau focoase manevrabile, ceea ce a făcut și mai dificilă interceptarea lor de către apărarea antirachetă israeliană. Scopul evident a fost ca rachetele să își atingă țintele, complicând eforturile de apărare ale Israelului.
Iranul a exagerat în mod clar precizia noilor sale rachete. Acestea au lovit civili și locurile către care s-au îndreptat rachetele, ne sugerează că Iranul a utilizat bazele militare israeliene ca o „acoperire” pentru a justifica atacurile asupra populației civile. Astfel, Iranul și-a asumat riscuri grave, având în vedere că atacurile asupra civililor ar putea duce la un răspuns israelian dur și posibil chiar la implicarea Statelor Unite.
Teheranul a atacat deliberat zone dens populate iar aceasta marchează o schimbare de strategie, Iranul asumându-și rolul de agresor direct, ceea ce până acum a fost în mare parte rolul Hezbollahului. Intenția de a provoca victime civile sau riscul de a o face arată un grad de imprudență extremă. Această strategie pare să urmărească câștiguri propagandistice temporare, dar nu ia în calcul consecințele pe termen lung și posibilele lovituri catastrofale asupra propriului regim.
Astfel, considerentele raționale de tip cost-beneficiu care, în mod normal, ar împiedica un astfel de atac sau i-ar schimba desfășurarea, par să fi lipsit din procesul decizional iranian. După cum a declarat Khamenei: „Fiecare lovitură asupra Israelului este un serviciu pentru regiune și pentru întreaga umanitate.”
Reactorul de la Dimona
O decizie și mai îngrijorătoare a Iranului a fost vizarea reactorului de la Dimona în timpul ultimului atac. Fixația Iranului asupra reactorului Dimona este de lungă durată. Amenințările împotriva acestui reactor au fost o componentă emblematică a războiului psihologic al Iranului, destinat să terorizeze și să intimideze Israelul. Aceste amenințări au avut de asemenea ca scop descurajarea Israelului de la a preveni dezvoltarea programului nuclear iranian.
Deși reactorul Dimona este bine apărat și construit pentru a rezista atacurilor aeriene, iar măsurile de precauție pot include oprirea reactorului în timpul atacurilor, există riscul ca materialul radioactiv depozitat în bazinele de răcire să fie vulnerabil. Dacă răcirea acestor bazine este întreruptă, fie din cauza unei lovituri directe, fie a unei topiri a miezului, combustibilul stocat ar putea ajunge la temperaturi periculoase, ducând la eliberarea de materiale radioactive.
Orice eliberare de izotopi radioactivi ar putea avea consecințe devastatoare pentru zonele din jur, iar contaminarea ar putea afecta și țările vecine, în funcție de direcția vântului, ajungând chiar până în Europa. De asemenea, ar putea apărea contaminări grave ale surselor de apă, afectând agricultura și apa potabilă din regiune.
Republica Islamică vrea să demonstreze atât intern, cât și aliaților săi că rămâne puternică și capabilă să lovească Israelul. În timp ce Hezbollahul este afectat, forța Iranului ar rămâne intactă, dacă nu chiar în creștere. Țintirea reactorului Dimona subliniază capacitatea Iranului de a lovi puncte strategice ale Israelului.
Implicații în Orientul Mijlociu
Atacurile iraniene indică o asumare tot mai mare de riscuri din partea Teheranului. Israelul ar trebui să își recalibreze strategia și să acorde prioritate neutralizării amenințărilor aeriene iraniene. Un Iran nuclear ar fi o amenințare globală. Având în vedere zelul fanatic al liderilor săi și disponibilitatea de a folosi rachete împotriva Israelului, prevenirea ca Iranul să dobândească arme nucleare ar trebui să fie o prioritate nu doar pentru Israel, ci pentru întreaga comunitate internațională.
În ciuda retoricii Iranului care afirmă că dezvoltarea capacităților sale militare și a rachetelor balistice este strict defensivă, dovezile și acțiunile recente indică contrariul. Teheranul privește aceste capacități ca arme de primă lovitură, similare cu modul în care dictatorii din trecut, precum Saddam Hussein și Bashar al-Assad, au utilizat arme de distrugere în masă împotriva adversarilor lor. În cazul unui conflict deschis cu Israelul, există temeri bine fundamentate că Iranul ar putea alege să utilizeze aceste arme, nu doar ca o măsură de descurajare, ci ca o primă ofensivă devastatoare.
Dacă privim atacurile iraniene prin prisma rezultatelor lor limitate, ele pot părea nesemnificative. Însă, dacă le interpretăm ca o expresie a intențiilor strategice ale Iranului și a tendinței sale de asumare a riscurilor, situația devine mult mai alarmantă. Iranul pare dispus să escaladeze confruntările în mod deliberat, testând capacitățile de apărare ale Israelului și provocându-l să răspundă.
Dacă Iranul continuă să își îmbunătățească tehnologiile balistice și de drone, iar amenințările la adresa Israelului devin din ce în ce mai directe, există riscul ca tensiunile să escaladeze într-un conflict regional extins.
Israelul ar putea fi forțat să adopte măsuri militare preventive pentru a neutraliza amenințarea, chiar dacă asta înseamnă un război deschis cu Iranul și aliații săi. Într-o astfel de situație, Hezbollah și alte grupuri proxy ale Iranului din regiune ar putea fi activate la maximum, ceea ce ar duce la o conflagrație pe scară largă în Orientul Mijlociu, cu consecințe devastatoare nu doar pentru Israel și Iran, ci pentru întreaga regiune.
În fața acestor provocări, Israelul va trebui să ia în considerare o serie de pași strategici pe termen scurt și lung cum ar fi consolidarea capacităților de apărare aeriană, aplicarea de măsuri ofensive preventive și o cooperarea internațională pentru întărirea alianțelor internaționale, în special cu Statele Unite, dar și cu alte țări din Orientul Mijlociu care împărtășesc îngrijorări similare cu privire la ambițiile regionale ale Iranului. Parteneriatele cu statele din Golf, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, ar putea fi esențiale în formarea unui front comun împotriva amenințării nucleare iraniene.
Consecințe pentru lumea întreagă
Un Iran nuclear ar reprezenta o amenințare nu doar pentru Israel, ci pentru întreaga lume. Având în vedere ideologia regimului de la Teheran, care combină fanatismul religios cu ambițiile hegemonice regionale, existența unor arme nucleare în mâinile acestui regim ar destabiliza întreaga ordine internațională. Ar putea începe o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu, cu alte țări, precum Arabia Saudită, căutând să obțină propriile capacități nucleare pentru a se proteja de Iran.
În plus, consecințele economice și ecologice ale unui conflict nuclear în Orientul Mijlociu ar fi devastatoare. Liniile globale de aprovizionare cu petrol și gaze naturale ar fi serios perturbate, declanșând o criză energetică globală. De asemenea, orice eliberare de radiații în atmosferă ar putea afecta regiunile înconjurătoare, iar impactul asupra mediului ar putea dura decenii.
Prevenirea unui Iran nuclear nu este doar responsabilitatea Israelului, ci a întregii comunități internaționale. Instituțiile globale, precum Organizația Națiunilor Unite și Agenția Internațională pentru Energie Atomică, trebuie să joace un rol central în monitorizarea și limitarea progresului nuclear iranian. De asemenea, puterile globale, inclusiv Statele Unite, Rusia și China, trebuie să colaboreze pentru a impune sancțiuni și a negocia soluții diplomatice care să împiedice Teheranul să obțină arme nucleare.
În concluzie, prevenirea unui dezastru nuclear este o prioritate urgentă nu doar pentru Israel, ci pentru întreaga lume.
Adaugă un comentariu