Serena Adler: Repere identitare românești – Capela Mitropoliților din Cernăuți

Un episod cu invitații Serenei Adler: dr. Mihai Nicolae și dr. Irina Airinei Vasile.                                                  Capela Mitropoliților Bucovinei a fost construită în perioada anilor 1881-1884 cu fondurile Mitropoliei Bucovinei, fiind sfințită de mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici.
Capela Mitropoliților Bucovinei din cimitirul vechi al orașului este un important monument istoric unde au fost reînhumați mai mulți ierarhi români: episcopul Dositei Herescu (1710-1789), mitropoliții Teofil Bendela (1814-1875), Teoctist Blajevici (1807-1879), Silvestru Morariu-Andrievici (1818-1895), Arcadie Ciupercovici (1823-1902), Vladimir Repta (1841-1926), Nectarie Cotlarciuc (1875-1937) și episcopul de Rădăuți Ipolit Vorobchievici (1849-1939).
EPISCOPUL DOSITEI HERESCUL în 1783 a reușit să obțină aprobarea împăratului Iosif al II-lea al Austriei pentru readucerea moaștelor Sf. Ioan a Bucovinei în 1786, aceasta fiind plasată sub jurisdicția Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviț. A apărat drepturile și tradițiile românești.
Mitropolitul Teofil Bendela a dat porunca de a se introduce scrierea cu litere latine în Eparhia Bucovinei.
MITROPOLITUL TEOCTIST BLAJEVICI a scris prima gramatică românească publicată în Bucovina).
MITROPOLITUL SILVESTRU MORARIU-ANDRIEVICI a publicat în tipografia sa lucrarea lui Iraclie Porumbescu intitulată Kloster Putna in der Bucovina. În același an Morariu a devenit membru fondator al societății „Concordia“, care s-a concentrat pe activitatea culturală. Sub influența sa a fost înființată și asociația de muzică „Armonia“, iar apoi uniunea literară a studenților ortodocși de teologie, „Academia ortodoxă“, în 1889. A reușit să mențină nealterat patrimoniul spiritual sub stăpânirea habsburgică pe perioada întregului secol XIX, fiind caracterizat ca un secol al rezistenței. Lupta pentru identitatea națională și culturală românească, a devenit mai vizibilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Mitropolitul Arcadie Ciupercovici a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1896-1902). În perioada egumeniei sale, a avut loc la Mănăstirea Putna Serbarea națională prilejuită de aniversarea a 400 de ani de la sfințirea bisericii, precum și primul Congres al studenților români. A făcut parte din delegația trimisă, în 1873, la Viena, pentru a cere autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina.
MITROPOLITUL VLADIMIR DE REPTA
Urmare a bătăliei de la Lemberg, la sfărşitul lunii august 1914, aripa dreaptă a armatei austro-ungare fusese zdrobită, dând astfel posibilitate ruşilor să ocupe toată partea de est a Galiţiei şi o parte din Bucovina. Dezastrul începe în noaptea de 30/31 august, când guvernatorul Bucovinei, contele Meran, părăseşte Cernăuţii, refugiindu-se la Vatra Dornei, unde era prevăzut locul de retragere în caz de necesitate a guvernului Bucovinei. Dimineaţa lui 31 august găseşte capitala ducatului ca un oraş fără stăpân. La mirarea generalului rus că mitropolitul ortodox apără cu toată îndârjirea pe evrei de jaf, cu lacrimi în ochi, bătrânul mitropolit răspunse: «Alle sind meine Kinder!»”. Comunităţile evreieşti din Noua Suliţă, Boian, Mahala, Ostriţa, Rarancea, Sadagura cunoscuseră antisemitismul trupelor ruseşti. La Boian, curtea rabinică fusese făcută una cu pământul: “În Cernăuţi, templul şi marea sinagogă au fost salvate datorită intervenţiei arhiepiscopului Bucovinei, Dr. Vladimir de Repta. Ca şi conducător al Bisericii Ortodoxe, a fost învestit de puterea rusească să protejeze întreaga populaţie. El a transferat 63 de suluri sfinte de la Templu în reşedinţa să oficială. Acestea au rămas aici până la sfârşitul Primului Război Mondial, când au fost returnate rabinului şef’.
În 24 aprilie 1926, Dumnezeu a chemat la sine pe arhiepiscopul cu suflet de copil. La cererea insistentă a comunităţii evreieşti, convoiul funerar al veneratului mitropolit român al Bucovinei, Vladimir de Repta, a trecut şi s-a oprit şi în faţa Marii Sinagogi din Cernăuti, iar şef-rabinul Mark a rostit în această împrejurare cuvinte de elogiu în memoria celui dispărut: “Eminenţă! În faţa sanctuarului nostru, a Templului, care astăzi a fost deschis şi iluminat în onoarea Voastră, în faţa volumelor de Thora, care se găsesc în el, şi pe care Tu le-ai luat în scut în timpul îngrozitorului război mondial, când erau ameninţate de profanare, îţi aduc salutul de adio al comunităţii evreieşti, care Te stimează, Te onorează, Te iubeşte chiar ca pe un tată. Comunitatea evreiască din Cernăuţi, precum şi evreimea din Bucovina întreagă, poartă doliu pentru Tine şi-ţi va păstra amintire veşnică” –
Şef-rabinul Mark vorbi în limba română, adăugând apoi în germană cuvinte triste
de despărţire, spunând printre altele: “Jelind în faţa acestui coşciug, cunoaştem adevărul unei cunoscute maxime a înţelepţilor noştri. Căci la întrebarea ce a făcut Domnul luminilor în cursul multelor milenii înainte de creaţiunea lumii, este şi un răspuns care zice: «boneh olamoth umachribam>. El zideşte lumi şi le dărâmă. Dar principiul «haja howe wejijeh». El a fost, este şi va fi nu-l priveşte numai pe Dumnezeul nostru ca persoană, ci principiul acesta se referă şi la fiinţa şi la activitatea Lui, care sunt identice. Nici El, şi nici fiinţa şi nici activitatea Lui nu sunt suspuse timpului şi schimbărilor acestuia, ci şi rămân veşnic identice. Deci, dacă se spune într-un timp oarecare: «El zideşte lumi şi le dărâmă», această activitate a Lui trebuie să dureze, în anume înţeles, şi până în ziua de astăzi. Şi acesta este şi adevărul. Căci, pe lângă macrocosm, pe lângă lumea cea mare, Domnul lumilor a creat şi pe om, ca un microcosmos, ca o lume în mic, şi cu privire la această lume în mic este adevărată maxima «El zideşte lumi şi le dărâmă». Dar despre aceasta, că adică prin moartea unui om se dărâmă o lume întreagă, ne dăm seama mai bine abia atunci când pleacă din mijlocul nostru, ca şi astăzi, un «sar wegadol», un principe şi un om mare. Da, astăzi, cu ocazia mortii arhiepiscopului Dr. Vladimir de Repta, care se bucură de stima şi veneraţiunea cea mai înaltă din partea tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor, vede fiecare că apune o lume întreagă, o lume luminoasă şi strălucitoare, un soare plin de lumină, care-şi împrăştia razele lui, în toate direcţiunile, în egală măsură. Căci cel trecut la nemurire nu a fost numai un «sam, un principe bisericesc, o podoabă şi o mândrie a Bisericii şi a credincioşilor săi, ci a fost şi un «gadol», un om mare, un om nobil, pătruns de cele mai înalte idealuri ale umanităţii, care nu numai a predicat porunca Sfintei Scripturi «să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», ci a tradus-o şi în faptă, a trăit în conformitate cu ea şi a răspândit binecuvântările ei asupra tuturor oamenilor, fără deosebire de confesiune. El a fost un iubitor de oameni, i-a iubit şi pe cei mari şi pe cei mici, şi pe bogaţi şi pe cei săraci, şi din înălţimea mare la care stătea el se cobora, cum se coboară un înger al lui Dumnezeu din cer, pe pământ, între oameni, ca să-i înveţe, ca să-i bucure, ca [apoi], coborându-se la ei, să-i înalţe pe ei la el. Era înzestrat cu virtutea cea mai frumoasă, cu o modestie neîntrecută, aproape hillelică şi astfel şi-a câştigat inimile tuturora, şi aşa se face că toţi regretă, plâng şi jălesc plecarea lui dintre noi. Fiecare zice cu profetul : «cutremuratu-s-a inima mea, când am auzit vestea, buzele mele au tremurat, fiori au trecut prin oasele mele, şi am tremurat în tot sufletul meu». Pe toţi i-a mişcat vestea morţii acestui principe şi mare om bisericesc, şi îndeosebi pe noi, Evreii, care în cel trecut la veşnicie nu am venerat numai pe înaltul principe bisericesc şi pe omul nobil, ci şi pe prietenul nostru sincer şi ocrotitorul nostru în strâmtorare, care ne-a oferit scut pentru viaţa şi avutul nostru în timpul greu al războiului, când ne ameninţa moartea şi pierzarea. De aceea ne ridicăm privirile la el, cu dragoste şi veneraţiune, ca la un tată. Şi acum îl jălim, cum îşi jălesc copiii pe tatăl lor, acum înţelegem şi simţim durere, că, cu moartea lui, a apus şi pentru noi o întreagă lume, o lume luminoasă şi strălucitoare, un soare plin de lumină cerească. Da, o lume a apus, însă noi voim să clădim alta, anume lumea indestructibilă a amintirii veşnice. Eminenţă! Primeşte asigurarea, că ţi-ai clădit în interiorul nostru, în inima şi în memoria noastră, un monument care va sta în veci!”
Aceste cuvinte de despărţire, rostite din partea întregii comunităţi evreieşti din Bucovina, sunt mai mult decât grăitoare în ceea ce priveşte relaţiile dezvoltate de mult pătimitorul Mitropolit Vladimir de Repta cu membrii acestei comunităţi.

Fragment din IOAN-PAUL VALENCIUC, ,,Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, şi comunitatea evreilor din Cernăuţi”, articol publicat in ANALELE BUCOVINEI, 2010, Editura Academiei Române.                                                                                    Foto fresce din interiorul Capelei: Acatrini Vladimir