George ALBUȚ: Centrul Cultural Român din Budapesta (anii de început, 1992–1995)

,,La 26 noiembrie 1969, guvernele român și ungar încheie, în conformitate cu prevederile Acordului de colaborare culturală și științifică dintre cele două țări, semnat la 7 septembrie 1961, Convenția privind înființarea Casei culturii române la Budapesta și Casei culturii ungare la București. Convenția definește organigrama și cadrul activității celor două instituții, stipulând, între altele, la articolul 5, că ele „pun în vânzare cărți, reviste, opere muzicale și alte publicații, discuri, obiecte de artă populară și decorativă, precum și alte articole culturale”. Implicațiile nedorite de conducerea României ale punerii în aplicare a acestor prevederi, pe care Budapesta ar fi putut să le trateze cu mai multă larghețe decât noi, a făcut ca respectivele case ale culturii să nu fi e deschise decât după 1989. Partenerii unguri au continuat, inclusiv la cel mai înalt nivel, să pună pe agendă această problemă!

În cursul întâlnirii din 1977 de la Oradea și Debrețin, cei doi conducători au convenit, între altele, deschiderea reciprocă a unor case de cultură în capitalele țărilor lor, precum și a unor consulate generale la Cluj, respectiv Debrețin. S-ar fi realizat astfel un obiectiv promovat de multă vreme de Budapesta, care viza o cât mai largă deschidere spre minoritatea maghiară din România, între altele și pe plan informativ, vecinul nostru semnalând trecerea în politica sa față de România de la „frăția socialistă” la promovarea „naționalismului secular”.

* * *

Conform „înțelegerii” realizate în cadrul întâlnirii de la Oradea și Debrețin, cele două părți au purces la treabă pentru identificarea unor imobile care să găzduiască centrele lor culturale din București și, respectiv, Budapesta. În urma negocierilor, au fost atribuite, în chirie, la București clădirea din strada Gina Patrichi, fosta Batiștei nr. 8, iar la Budapesta parterul imobilului din Bulevardul Andrássy nr. 24. După amenajările de rigoare, ar fi trebuit să se convină asupra inaugurării acestora. Deloc entuziasmată de graba părții ungare, partea română a tergiversat derularea procedurilor financiare și administrative, astfel încât inaugurarea, în ambele capitale, a avut loc abia în 1992, în noul context al schimbărilor de regim în cele două țări. Cum însă partea română renunțase la ocuparea sediului alocat, ni s-a repartizat imobilul ce găzduise ambasada R.F.Germania în str. Izsó nr. 5.

* * *

În octombrie 1992, la Budapesta își deschide porțile Centrul Cultural Român, după ce partea ungară își inaugurase, cu puțină vreme înainte, la București, instituția similară a statului maghiar. Era un început de normalitate, de bun augur, pe care îl proiectam amplifi cat, într-un viitor imediat, cu alte și alte benefi ce exemple de colaborare amicală, în contextul european înnoit care se profila la orizont. După o scurtă bâlbâială organizatorică din cauza căreia în fruntea CCR Budapesta a fost înscăunat un personaj apropiat liderilor FSN, participant la mișcările anticeaușiste de la Timișoara, personaj care s-a dovedit însă inadecvat pentru a îndeplini rolul de amfitrion al acțiunilor culturale românești în sofisticatul mediu al capitalei ungare, am fost numit director al așezământului nostru. A fost ideea și inițiativa regretatului meu coleg de generație, maestru de ceremonii inspirat al Casei de cultură a studenților clujeni, în anii 60’, Adrian Dohotaru, devenit secretar de stat la MAE, inițiativă la care a contribuit, susținând-o entuziast, noul ambasador ce urma să fie acreditat în Terra Hungarorum, Ioan Donca, și aprobată încurajator de ministrul de externe, Teodor Meleșcanu, dar nu fără un oarecare regret, căci se lipsea de un util consultant într-o referentură plină de „meandrele concretului” unor negocieri ce păreau fără sfârșit în jurul proiectului Tratatului de bază.

Centrul Cultural își deschise porțile într-o cochetă locație ce fusese până de curând Ambasada RFG, situată peste drum de Ambasada României, în timp ce în sediul destinat nouă, în anii 1980, în plin centrul Budapestei, funcționa, de acum, Institutul „Goethe”. Sosirea mea la post a coincis cu ziua prezentării scrisorilor de acreditare de către noul ambasador român, eveniment ce a fost marcat și de un buchet de manifestări artistice, susținute pe scena Operei Ungare și la Centrul Cultural, de artiști din țară și de membrii comunității românești, maestrul Tudor Gheorghe, plasticiana Marieta Besu, Corul românesc din Gyula.

La scurtă vreme după instalarea mea ca director, am vernisat în saloanele așezământului nostru o expoziție reprezentativă de pictură și sculptură a artistului julan Ștefan Oroian, cunoscut atât în Ungaria, cât și în România, care avea să expună, la propunerea mea, în anii următori, cu sprijinul Fundației Culturale Române, la București și Paris, bucurându-se de reacții dintre cele mai elogioase. Artele plastice românești au fost mereu prezente, în mandatul meu, în perimetrul Centrului, prin numeroase expoziții ale unor artiști aparținând unor școli și generații diferite. Evenimentele expoziționale de autor sau colective: Marcel Chirnoagă, Ion Tițoiu, Mihai Horea, Petru Damir, Mihai Barbu, Mihai Ciobanu, cele ale studenților academiilor de arte plastice din Cluj-Napoca și București ale Societății Medicilor Plasticieni din România, sau ale Grupului artistelor textiliste din Cluj Napoca au fost primite cu un interes real de un public care începuse să frecventeze instituția noastră.

Marcarea, în fi ecare an, a zilei de naștere a poetului național Mihai Eminescu, al cărui bust a fost instalat, încă de la inaugurarea centrului, în fața acestuia, am conceput-o cu participări de prestigiu din țară. I-am avut cu noi, în cadrul unor emoționante recitaluri din creația eminesciană, pe Mariana Mihuț, Ovidiu Iuliu Moldovan și Leopoldina Bălănuță.

În colaborare cu Societatea „Petőfi” din capitala ungară, Centrul Cultural Român a organizat, în locația din vechea cetate Buda a cafenelei literare „Korona Podium”, o „Seară Eminescu–Petőfi, cu participarea unor artiști din țară și a unor artiști autohtoni. Evenimentul s-a desfășurat sub lumina reflectoarelor televiziunii ungare și române și s-a bucurat de o primire deosebită, inegalabilul Florin Piersic, bine cunoscut publicului budapestan, și câțiva artiști târgumureșeni stabiliți acum în Ungaria conferind mesajului liric al celor doi poeți naționali o deosebită vibrație.

Bustul lui Eminescu în curtea ICR Budapesta

Pentru acest eveniment, am fost gratulat, de ziua națională a Ungariei, în cadrul ședinței festive din 15 martie 1995 a Societății „Petőfi”, ca promotor al colaborării culturale româno-ungare… (Numele societății rezonează în istoria contemporană a Ungariei cu cel al „Cercului Petőfi”, ale cărui dezbateri și idei reformatoare au constituit fermentul Revoluției ungare din octombrie 1956). […]

Preocuparea de a face din CCR Budapesta o placă turnantă a contactului între societățile civile din cele două țări s-a concretizat, de la bun început, în găzduirea unor mese rotunde, cu participarea lui Pavel Câmpeanu, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Andrei Pleșu, Augustin Buzura și a unor intelectuali de frunte ai Ungariei, György Konrad, Péter Kende și alții, tematica pusă în dezbatere axându-se pe evoluția societăților din cele două țări, după schimbarea de sistem. Ne-am bucurat, de asemenea, de asocierea la proiectele noastre a iluștrilor istorici americani, profesorul de origine română Stephen Fischer-Galați, și colegul său, legendarul general al Revoluției ungare din 1956, Béla Király. Constituirea la Pécs a Asociației de prietenie ungaro-română, ce grupa un număr de  intelectuali din acest frumos și important oraș, adunați în jurul profesorului Zoltán Iglói, ne-a deschis calea unei fructuoase colaborări în afara Budapestei, reținând atenția celor din țară, astfel încât o delegație a asociației a fost primită la Cotroceni de către președintele României, Ion Iliescu.

Ambasada și Centrul Cultural s-au asociat pentru a reclădi relațiile României cu românii din Ungaria, și nu am precupețit niciun efort, ambasadorul Ioan Donca și subsemnatul, pentru a repara deficitul de imagine – provenind din deceniile trecute – și pentru a convinge, prin participarea noastră și a altor membri ai celor două instituții ale statului român la manifestările Uniunii Românilor din Ungaria, la sărbătorile bisericilor românești, la Jula, dar și în comunele cu populație românească, pentru ca un suflu înnoitor de românitate să adie dinspre atât de apropiata frontieră cu patria mamă, dar și dinspre Budapesta… Ne-am bucurat în acest demers de sprijinul entuziast și de sfatul bun al celui care la acea vreme era secretar de stat în MAE, regretatul Adrian Dohotaru, căzut la datorie pe drumurile Ucrainei, pe când mergea să inaugureze un bust al lui Eminescu la Odessa… Împreună cu Uniunea Românilor din Ungaria, am organizat seri de colinde românești la Centrul nostru cultural, susținute de Corul românesc din Jula, sub bagheta profesorului Gheorghe Fluieraș, care străbătea drumul dintre Arad și Jula, săptămână de săptămână, pentru repetiții și concerte, contribuind în mod decisiv la revigorarea mișcării corale în comunitatea românească din Ungaria.

Vizita pastorală întreprinsă în 1995 (corect în 1994 – n.n.) de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Jula și Budapesta a constituit un eveniment ce a depășit cadrul mesajului ecumenic, devenind un moment de primă mărime pe agenda relațiilor dintre cele două țări. Insuflând, prin mesajul său rostit la slujba de pe peluza Catedralei din Jula, încredere și speranță, patriarhul Teoctist, cinstită-i fie în veci amintirea, a redeșteptat în comunitate mândria de a fi români. Primind din mâna venerabilului părinte Biblia lui Șerban Cantacuzino, în cadrul recepției găzduite la CCR, alături de ambasadorul Ioan Donca, am trăit clipe emoționante, iar în gând mi-au revenit imagini din copilărie, în care părinții noștri, tatăl meu și tatăl celui care era acum ambasadorul României în Ungaria, își îndreptau pașii cu noi de mână, spre biserica sătmăreană ai cărei vajnici enoriași erau… Același rost înnoitor l-a îndeplinit și organizarea la Jula a expoziției „Comori de artă ale Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria”, pe care am preluat-o și vernisat-o și în saloanele CCR Budapesta. A fost cea mai valoroasă colecție muzeistică instalată acolo și continui să mă minunez cum am reușit să convingem custodele ungar să ne-o încredințeze… Adia un vânt de primenire a raporturilor noastre cu frații din Ungaria, ne bucuram unii de alții, ori de câte ori ne revedeam, formalismului diplomatic uzual îi luase locul sentimentul că ne regăsiserăm, după o lungă despărțire!

Îmi descoperisem, se pare, vocația de amfitrion întru ale culturii. Cum însă toate bucuriile sunt efemere, durează doar o clipă, și amintirile mele frumoase ale acelor vremuri se opresc aici… În vara lui 1995, eram în concediu la București, când, într-o bună zi, un important consilier al președintelui mă invită la Cotroceni și mă somă să încetăm obstrucția pe care o practicam, împreună cu ambasadorul Donca, față de intenția trimiterii la post a doamnei Ádám Erzsébet, în calitate de director-adjunct al CCR, alături, desigur, de domnul Hajdu Győző, care primise deja în dar de la președintele Iliescu editarea revistei bilingve Együtt („Împreună”), despre care am amintit într-un capitol anterior. Explicând, pentru ultima oară, rațiunea opoziției noastre față de prezența permanentă în schema Centrului Cultural a celor doi, testată de altfel cu inapetența mediului budapestan și riscul de a ne pierde simpatia publicului încă în formare, domnul Hajdu Győző, precum și consoarta sa, de altfel o talentată cântăreață de balade secuiești, fi ind etichetați ultrastângiști, m-am întors la minister și l-am informat pe ministrul Meleșcanu, care îmi încredințase misiunea de director al reprezentanței culturii române, despre intenția mea de a-mi relua postul de referent pentru Ungaria în Centrala MAE. Am revenit la Budapesta doar pentru a-mi lua rămas bun de la comunitatea românilor și de la cei „câțiva” (de fapt, mulți) prieteni unguri și diplomați străini de a căror bune sentimente m-am bucurat, nu doar în scurta vreme a directoratului meu, ci și în anii înneguratului deceniu 1981–1990, când am slujit țara ca diplomat român de omenie, cu aplecare spre înțelegere și dialog. Răspunzând nedumeririi provocate de retragerea mea, cotidianul Magyar Nemzet punea în discuție numirea cuplului amintit la post în CCR, reproducând, în finalul unui interviu cu subsemnatul, opinia lui Csapody Miklós, influent deputat al partidului de guvernământ FDU, că „numirea în cauză umbrește relațiile spirituale maghiaro-române, relativ neafectate”.

Toate acestea apăreau la puțină vreme după plecarea mea intempestivă, dar eu eram de-acum la New York, preluând conducerea Centrului Cultural Român de aici, care îl avusese în frunte, până de curând, pe redutabilul istoric Ioan Aurel Pop, viitorul academician și rector al Universității „Babeș-Bolyai”, acum președinte al Academiei Române.

Rememorând parcursul activității Centrului Cultural Român din Budapesta, după plecarea mea de la conducerea acestuia, după doar doi ani de mandat, am înțeles că numirile succesive ale persoanelor care urmau să conducă instituția, rebotezată Institut Cultural, aveau să se decidă în funcție de interese de grup, și, probabil, procedura avea să fi e identică și în cazul altor institute culturale, devenind o practică, după înlăturarea academicianului Augustin Buzura de la conducerea Fundației Culturale Române de către fostul președinte al țării, Traian Băsescu. În vara lui 1997, am revenit de la New York în minister, încadrat în Direcția Relații Culturale și, după doi ani, m-am pensionat, punând capăt unei cariere în care am fost doar un modest figurant întru ale diplomației…

Aveam să regret, curând, plecarea mea neașteptată de la Budapesta, pricinuită de recompense de care nu aveam știință, eu declarând, cu sinceră convingere, că teritoriul Centrului trebuie să fie al Culturii… Am regretat cel mai mult despărțirea de comunitatea românească din Ungaria vecină nouă, dar de care ne îndepărtaseră deceniile de războaie,dictatura horthistă și dictatura comunistă… […]”

(Fragment preluat din volumul George Albuț: Un diplomat român la Budapesta, 1981– 1990 și după aceea…, Editura Corint, 2023, pp. 180–190)

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.