Carmen Dimitriu: Lada de zestre

Uneori timpul trece atât de repede, încât crezi că totul dispare, odată ce mergi înainte, trăind, din ce în ce mai grăbit și agitat, clipa de față. Însă poveștile te ajung surprinzător din urmă, exact ca un val neașteptat care te stropește brusc sau îți udă picioarele, făcând să-ți fugă nisipul de sub tălpi, când te plimbi pe malul mării. Stropii reci te trezesc din amorțeala zilnică, tot așa cum și povestea te întoarce pe neașteptate în trecut. E trecutul tău, e acolo, oferindu-ți imagini, gânduri, surâsuri, lacrimi, pe care acum știi sigur că le ai în tine și le vei purta mereu, chiar dacă erau ascunse și nu mai știai de ele.

M-a surprins din urmă un val albastru și răcoros, într-un soare de primăvară-vară,    într-o zi de respirație dulce-amară care nu promitea nimic mai mult decât o banală stare de nedefinită tristețe, un ,,spleen ” tulbure și persistent, pe care nu aveam voință destulă să-l alung. Până cînd am văzut o fetiță pe pătura ei de pe plajă, aproape de mama grijulie care o veghea atent, cum stătea aplecată asupra cărții ei de colorat, concentrată spre a da culoare unei flori cu petale mari, roz. Nimic neobișnuit, un desen simplu, dacă nu ar fi semănat cu floarea cu cinci petale roz de pe farfuria pe care Jenia mi-a dat-o ca amintire și pe care o păstrez cu sfințenie în dulapul meu cu vesela cea bună. Farfuria de la Jenia, plină cu mâncare, făcută de mâna ei dibace, ce mi-a ținut de foamea sufletului, de hrana inimii și de setea gândului.

Jenia vinde uneori în piața din Comrat. Treci printre tarabe și femeile te îmbie, în limba rusă, să vii să cumperi, să încerci, să guști, să vezi ce produse proaspete au. Se întrec în voci. Unele știu că-s din România (acum mă cunosc, căci Comratul nu-i mare) și încearcă să spună o vorbă-două în românește. Când gust ceva, ele îmi spun în găgăuză afiet olsun ( ,,poftă bună”) și se întrec care mai de care să-mi dea marfă din agoniseala lor de zi cu zi. Numai Jenia nu zice nimic, stă cuminte și mă așteaptă. Îmi surîde de departe, îmi face cu mâna și îmi vorbește în limba română, cu accentul atât de dulce, moldav: ,,Bună ziua! Și mai fașiți? Știam că azi o sî viniți pe-aiși, șî v-am adus vro șapti ouțî proaspiti ș-o puicuțî, numa și-am tăiet-o dimineațî. Sî fașiț’ o zamî. Iaca am umplut șî borș…sanatati curatî!” E o zi călduță și ochii ei sunt veseli la întâlnirea cu mine; căprui, pătrunzători, râzând în soarele răzleț de octombrie. ,,V-am pastrat ș-un pic di…iertaț’…cum sî-i spun, vinagrad…” Și-apoi se mustră cu asprime: ,,Oi, cî uit vorbili românești !Dacî n-am cu șini vorghi, iaca uit. Numai cu mata, pi românești…Tari-mi plași sî grăiesc…  Șî băietu meu numa oleacî știi cî din cauza serviciului, numaidicât în rusî, uitî șî el!” ,,Struguri” , zic eu. ,,Oi, da, struguri! Abia te-aștept pi mata sî mai grăiesc pi limba mamii. Mama mea era din Florești. De-acolo m-o luat barbatu mieu.”

De când am venit în Găgăuzia, la Universitatea din Comrat, să predau limba română, Jenia, femeia din piață, m-a făcut să mă simt ca acasă. Vorbește o română necontaminată, corectă gramatical, fără accent rusesc. Ei nu-i este teamă să arate că-i place să vorbească în limba maternă. Stau câte o oră de vorbă cu ea. În timp ce vinde, mai schimbăm gânduri.

Jenia are de toate pe taraba ei, tot ce i-ar trebui cuiva să mănânce sănătos și să fie mulțumit. Produsele ei îți dau chef de gătit și poftă de mâncare. Strugurii negri și parfumați sunt din via ei. Merele mici, roșii, ca acelea pe care le culegeam și eu din curtea de la țară când eram copil, sunt din mica livadă din spatele casei. Și miez de nucă verde, curățat cu grijă, și pere zemoase, verzi și gutui parfumate, te îmbie de câte ori treci pe acolo. Un pui tăiat de dimineață, cu pielea gălbuie, brânză, vreo două sticle cu lapte, dar și tot ce ar folosi o moldoveancă gospodină pentru a face vestita  ,,zamă” : borș acru, pătrunjel, mărar, ceapă, morcov, chipăruși, cimbru, leuștean. Are și sare găgăuză. Îmi explică asta: verdețuri uscate, bine sfărâmate și amestecate cu sare mare, care dau gust oricărui preparat din tradiția găgăuză.

Jenia își strânge din când în când broboada verde și mă privește cu ochii ei căprui și plini de blândețe , povestindu-mi cum le-a făcut ea, cu mâna ei, pe toate: tocană de legume culese din grădină, unde fiul ei cel mai mic (și se pare cel mai drag) i-a făcut un sistem de irigație, așa încât grădinița ei nu suferă de secetă și de vântul uscat din sudul Moldovei, unde verile sunt adesea fierbinți și secetoase. Nu are o grădină mare, dar cultivă pentru ea și copii, nepoți. Ce-i rămâne mai vinde în piață. A rămas singură de câțiva ani, soțul ei a părăsit-o. Tare-i urât câteodată…Copiii sunt plecați care-ncotro, treaba la grădină îi mai omoară singurătatea. Mai vorbește cu plantele câteodată. Bucuria ei e băiatul cel mic care și-a făcut casă lângă ea și are și restaurant și piscină, unde vine multă lume. O ceartă mereu că vinde în piață. Păi ce să facă? Să trăiască din banii copiilor? Omul care nu muncește nu are viață, așa să se știe, că așa a lăsat Dumnezeu pe pământ. D-apoi când n-o mai putea de loc, s-o ruga la Domnul să o ia și pe ea și să o ducă lângă soțul ei…Și mai dă și la cei nevoiași că doar nu mănâncă singură tot ce prepară: conserve de legume, compoturi, vinete marinate, murături, dulcețuri, bulion, sirop de zmeură. Uite, că mi-a pus deoparte și un vin roșu, din via boltită în curtea casei. Soiul acesta se cheamă ,,lemn dulce”. De data asta nu uită să zică ,,struguri”. Și vinul e tot cadou, că mai are în beci și chiar e mâhnită că fiul ei preferă să bea vinul cumpărat de la magazin. Când merg acasă la Crăciun, să ciocnesc un pahar cu familia și să mă gândesc și la ea, căci e singură.

Jenia vinde în grabă și se întoarce mereu spre mine, să nu mă piardă cumva, să mai stau un pic. Ehei, când era la școală tare bine învăța. Avea numai note mari, a învățat să scrie și să citească românește. Carnetul ei de note din școala primară avea pe el chipul regelui Mihai. Și acum o vede pe doamna învățătoare, înaltă, blondă, foarte severă, dar cu suflet bun. Nu se lăsa până copiii nu știau carte. Le cânta frumos la ora de muzică, avea o voce de privighetoare. Îi punea să învețe pe de rost poezioare și cântecele în limba română. Își amintește bine  ,,Somnoroase păsărele”  de Mihai Eminescu. Îmi spune versurile. Mai știe și primele trei strofe din ,,Luceafărul”, știa mai multe, dar le-a uitat. Dacă ar avea o carte, ar învăța toată poezia în serile reci și lungi se iarnă, când stă singură în casă. Nici de scris românește nu a uitat și a păstrat două caiete caligrafiate, de la școală, în lada ei de ,,zestre”.

La cei aproape optzeci de ani, Jenia este ageră ca o zvârlugă, dar în toată făptura ei nu vezi agitație, ci un calm și o mare bunătate. Nimic nu o miră la lumea asta după ce a trecut prin anii războiului, prin foamete. Peste satul ei au trecut nemții, apoi rușii, a fost o vreme când o coajă de pâine era o mare avere, o șansă la supraviețuire. Numai cu nădejdea la Dumnezeu oamenii au trecut peste toate, prin durere și necaz, plătind cu viețile celor dragi. Acum șapte ani, după moartea bărbatului, s-a îmbolnăvit și ea. Medicii nu -i mai dădeau șanse, dădeau din cap și ziceau că mai are un an, dar iată că au trecut atâția ani de văduvie și ea încă îl așteaptă. Gândul la el și la copii o ține în viață. Nu-i păcat de la Dumnezeu să nu muncească dacă i-a dat zile și putere? S-o odihni pe lumea cealată, când s-o culca lână el…

Duminică ea se duce la biserica din capătul Comratului. Tocmai în deal, cum ieși spre Cahul. E mai departe, dar acolo e mormântul lui Gheorghe Cazmalî, bărbatul ei găgăuz, care a furat-o de la mama ei de acasă, din Florești. Au fugit precum haiducii, călare pe un cal, așa cum Gheorghe ajunsese acolo, că doar găgăuzii erau vestiți călăreți. (Dealtfel, semnificația denumirii orașului Comrat, este ,,ținutul cailor frumoși”-m-am gândit eu.) Și acolo e și un dascăl care spune Tatăl nostru și Crezul pe românește și cântă și Îngerul a strigat tot în românește. Iar ea știe multe rugăciuni pe de rost, în românește și, când preotul le spune în rusă, le murmură și ea cum știe, pentru sine. Că doar știe bunul Dumnezeu și rugăciunea și sufletul și limba, la tot omul. Duminică dar, să vin și eu la slujbă că mă vede femeie cu frica lui Dumnezeu. Și nu mândră. ,,Cu mata pot să grăiesc de toate câte îmi aduc aminte.” Și după sfânta liturghie om merge la ea acasă ca să mai depănăm povești, povești… Dar nu sunt minciuni, ci povești adevărate, pentru că ea le-a trăit. S-a iubit mult cu bărbatul ei, așa dragoste nu a mai fost peste șapte sate, căci mama ei nu a vrut să o lase să plece, dar ea a fugit. În fiecare duminică, ducându-se la cimitir, îi pare că-l întâlnește pe omul ei. Îi povestește încet, lângă mormântul plin de flori, sprijinindu-se de crucea de lemn, ce-a mai făcut peste săptămână, dar el nu-i răspunde niciodată. Tace mereu…

Deschide poarta cu zâmbet larg. Plină de însuflețire, o ia înaintea mea pe aleea din fața casei  ca să-mi arate tufele de trandafiri încă înfloriți, dumitrițele, bolta de viță- de- vie cu struguri atârnând grei, gata pârguiți; păsările, grădina de zarzavat și legume, pomii, din curtea din spate. Îmi deschide ușa și îmi arată ce bine trăiește. Fiul cel mic s-a ocupat ca ea să aibă căldură în casă, geamuri și uși noi, mobilă și covoare. Dacă mai rămân și în anul următor la universitate, de ce să nu vin să stau la ea? Îmi va da camera cea mai bună și îmi va găti, cum a făcut și azi.

Masa e plină cu toate bunătățile, așezată cu dichis. Că bărbatului ei îi plăcea să primească oaspeți și ea e deprinsă să dea kurban. (Mese pe care găgăuzii le pregătesc și le oferă cu diferite ocazii, pentru sărbători sau comemorări.) Niște farfurii de porțelan albe, cu flori mari, roz, sunt așezate în dreptul fiecărui loc de la masă, iar pe fiecare farfurie a adăugat un trandafir viu din grădină, aproape de aceeași culoare. Mi-a pregătit mâncăruri știute de la mama ei, dar și învățate după ce s-a măritat și a trăit între găgăuzi: plăcintă găgăuză , kavărma (care seamănă leit cu plăcinta noastră dobrogeană), zamă de pui, kaorma (un fel de tocană de miel absolut minunată), salată din felii de vinete (baclajan) prăjite, pârjoale moldovenești, clătite umplute cu brânză și coapte în cuptor…Cum să nu fi pus la masă și un pahar cu vin roșu?

Casa aceasta în care stă, a fost construită de soțul ei în întregime, de la temelie. Și patul lor cel vechi, din lemn de nuc încrustat, a fost făcut tot de el. Deși fiul ei i-a cumpărat mobilă nouă, ea nu poate arunca patul acela. Îl păstrează într-o cameră în care își ține și lada de zestre, cu tot felul de comori adunate. E o ladă veche de lemn, lăcuită și pictată cândva. (Acum nu se mai văd decât frânturi de culori, roșu, verde, albastru, din florile stilizate altădată.) Acolo ține un așternut brodat , zestre de la mama, ia brodată de ea, o broboadă veche cu flori , tot din tinerețe , voalul lung de mireasă,cu beteală și coroniță, căciula de miel împodobită cu o floare albă din pânză, a mirelui. Fotografia de pe perete, de deasupra lăzii, îi arată pe amândoi, mire și mireasă, îmbrăcați astfel. Păstrează și șuvițe din părul copiilor, de la tăierea moțului și o icoană a Mântuitorului pe care i-a dat-o bunica ei (cât a mai ascuns-o!) ;  câteva ștergare înflorate, o carte de când era la școală-Amintiri din copilărie-și două caiete cu linii, îngălbenite de timp, caligrafiate frumos. Mai scoate cartea din când în când și o citește. Pune deasupra, înainte de a închide lada, cartea pe care i-am dăruit-o eu când am venit la ea, cu poeziile eminesciene. Ce bine-i pare că, seara, în singurătate, va putea citi din povestiri, din poezii și din cartea de rugăciuni pe care o ține chiar la cap!

Of, dar de ce nu prea am mâncat? (Mâncasem o grămadă!) Să-mi pună totul la pachet. Și nici măcar n-am gustat din cea mai bună mâncare găgăuză: găină cu tăiței de casă. A învățat rețeta de la soacra ei, cum altfel? Se fierbe găina , apoi se scoate carnea și se undește un pic în grăsimea ei, se pune la cuptor să se coacă oleacă. În timpul ăsta pui la fiert tăițeii făcuți în casă, în zeama de la găină. Și așa se servește : carnea de găină, cu tăițeii alături, după ce i-ai prăjit puțin și pe aceștia, prin unt. Așa se servește și la nunțile găgăuze , așa s-a servit și la nunta ei cu Gheorghe. Dar parcă ea a gustat ceva atunci? Avea ochi doar pentru el, nu mai avea ea grija mâncării! Of…ce greu îi este singură…Și îmi pune cu grijă găină cu tăiței, într-o farfurie de pe masă. O împachetează. Să păstrez farfuria, că are dulapurile pline.

Am căutat-o în ziua plecării mele din Comrat , dar nu era în piață. Cineva mi-a spus că nu a văzut-o de câteva zile. Am plecat, lăsând o mulțime de lucruri pe care le-am făcut cadou tuturor. Farfuria de la ea , cea cu florile roz, am luat-o însă. Mi-am promis că o să mai vin curând, dar nu am mai reușit. Prin cunoștințele de la Comrat, am găsit numărul de telefon al fiului ei, pentru că ea nu-mi răspundea. (Fiul ei îi cumpărase telefon.)  ,,Mămica o căzut la pat și s-o dus după tăticu…” Nu am vrut să mă gândesc atunci prea mult la Jenia, era prea trist. Mi-am alungat gândurile negre, am ascuns chipul ei viu și blând în ungherele sufletului meu unde am și alte amintiri ascunse.

Până când, stând pe plaja inundată de soare din Tel Aviv, am văzut o fetiță colorând și mi-am adus aminte de Eugenia Cazmalî, o femeie vârstnică din Comrat, Găgăuzia, Moldova de peste Prut.

Am trecut din nou prin Comrat într-o lună mai, când, pe șoseaua hrintuită dinspre Cahul, am văzut păduri de liliac înflorit și podgorii întinse, am auzit zumzetul albinelor ce se învârt amețitor prin via înfrunzită și printre cârceii ei fragezi și mustoși…Mireasma viei în adierea vântului de mai era ca dorul Eugeniei, un dor de satul natal, de copilărie și de tinerețe și de bărbatul ei găgăuz care a așteptat-o, credincios și tăcut, în țintirimul din Comrat, să fie împreună întru viața cea veșnică.

(Povestire publicată în ”Povești călătoare III, ediție îngrijită de Ciprian Apetrei.

• Carmen Dimitriu, Lada de zestre, în volumul Povești călătoare scrise de români din lumea largă, II, coordonator Ciprian Apetrei, București, Ed. Minela, 2022-2023, ISBN- 978-606-9738-09-2

vol. 3-2023- ISBN-978-606-9738-36-8