Lector Dr. Carmen Dimitriu: Renașterea limbii ebraice, de la limba biblică la modernitate

Autor: lector Dr. Carmen Dimitriu, Institutul Limbii Române/ Universitatea din Tel Aviv/Departamentul de limbi străine

Ebraica modernă reprezintă  fără îndoială, cea mai elocventă resurecție a unei limbi,  din lume; ebraica clasică, păstrată în scrierile biblice și post-biblice, în textele talmudice, în liturghia evreiască și în literatura ebraică medievală, a devenit o limbă vie vorbită de locuitorii statului Israel. Este o limbă a cărei istorie, care a început acum mai bine de trei mii de ani, se suprapune peste cea a unui singur popor, poporul evreu, și peste cea a unei singure țări, Țara Israelului.

Modern Hebrew is arguably the most eloquent resurrection of a language, in the world; classical Hebrew, preserved in biblical and post-biblical writings, Talmudic texts, Jewish liturgy and medieval Hebrew literature, has become a living language spoken by the inhabitants of the State of Israel. It is a language whose history, which began more than three thousand years ago, overlaps with that of a single people, the Jewish people, and with that of a single country, the Land of Israel.

KEY WORDS: Modern Hebrew, resurrection, Eliezer Ben Yehuda, standardization, immigrant language, „tehiyya”.

După 17 secole de letargie, ebraica, o limbă religioasă, își recapătă vitalitatea datorită unui proces care își are rădăcinile în emanciparea evreilor din Europa. Sub influența tendințelor asimilatoare, ebraica a cunoscut o renaștere literară seculară. Acest lucru avea să stea la baza resurecției limbii evreiești. Perseverența pionierilor, în special a lui Eliezer Ben Yehuda, care s-a angajat să standardizeze și să difuzeze limba ebraică, precum și condițiile create în Palestina prin afluxul de imigranți de diferite origini, au permis ca ebraica să devină o limbă naturală. Încercăm prin acest articol să amintim aspectele principale – istorice, ideologice și practice- ale acestui fenomen unic.

Pentru a descrie revenirea sa la limba modernă, ebraica folosește cuvântul „tehiyya”, care înseamnă atât ,,înviere”, cât și ,,revitalizare”. Acest termen îi mulțumește atât  pe cei care susțin că ebraica nu a fost niciodată o limbă  moartă, cât și pe cei care susțin contrariul. De fapt, problema rămâne deschisă. O limbă vie este o limbă care răspunde tuturor nevoilor unei societăți în ceea ce privește comunicarea orală și scrisă. Acesta este un aspect foarte important, deoarece a dus la crearea mai multor limbi naționale europene în secolul al XIX-lea, când renașterea naționalistă a dus la standardizarea limbilor vernaculare de pretutindeni pentru a le transforma în limbi literare. Același proces a avut loc în Europa de Vest, în Franța și în Italia, de exemplu, începând cu secolul al XIV-lea. Literatura, pe de o parte, și normarea (publicarea de gramatici, dicționare etc.), pe de altă parte,  au avut ca scop ridicarea varietăților de limbi vernaculare la statutul pe care îl aveau rezervat până atunci limbilor clasice, cum ar fi latina.

Cu toate acestea, tehiyya  din ebraică pare să prezinte un aspect diametral opus, deoarece nu era vorba de a ridica un idiom vorbit la statutul de limbă scrisă, ci de a transforma limba veche, într-o limbă de comunicare, unitară; de a adăuga o limbă orală la o limbă literară; de fapt, ebraica, care a încetat să mai fie vorbită probabil spre sfârșitul celui de-al doilea secol al erei creștine, a servit întotdeauna drept limbă literară. Utilizările sale liturgice sunt bine cunoscute:

-citirea Pentateuhului în fiecare Sabat în cadrul sinagogii;

-citirea Bibliei în general, conform calendarului evreiesc;

-studiul cărților  Mishna, Midrash.  Acestea sunt, dacă putem spune astfel, utilizări pasive ale limbii ebraice ca limbă literară. Dar ea a fost folosită și în mod activ, ca limbă scrisă, în general ca limbă a literaturii, filosofiei. Gama este foarte largă:

-poezie  în Spania medievală;

-lucrări științifice și filosofice traduse sau scrise direct în ebraică ;

-o producție epistolară abundentă;

-o literatură rabinică.

În mod similar, oriunde evreii se bucurau de autonomie juridică, toate actele rabinice (contracte, împărțirea moștenirii, moșteniri etc.) și numeroase acorduri comunitare au fost redactate în ebraică. De asemenea, știm că această limbă a fost folosită ocazional pentru conversații orale, comunicare orală, atunci când, de exemplu, evreii de diferite origini  se întâlneau și aveau doar ebraica drept limbă comună. Având în vedere cele subliniate, unii afirmă că ebraica  nu a fost niciodată o limbă moartă. Însă trebuie să ținem cont că  distincția dintre limbile moarte și cele vii nu este poate cea mai relevantă în cazul limbii ebraice. Mai importantă ni se pare distincția între limba naturală  și limba vie- problemă ce precupă studiile sociologice și lingvistice.  Aceasta este de obicei calea urmată de limbile vernaculare europene care au fost promovate la statutul de limbi naționale  și pentru care a fost nevoie de o normare, de crearea unui sistem lingvistic standardizat. Dar nu este cazul limbii ebraice, care are gramaticieni excelenți începând cu secolul al X-lea. Ceea ce avea nevoie cu adevărat această limbă era: un vocabular care să îi permită să devină un idiom vorbit și un aspect care să-i permită să devină din nou o limbă naturală.

În Evul Mediu, ebraica era vorbită în Spania, Italia și sudul țării. În Franța, ebraica a fost puternic influențată de arabă. Erudiții evrei, inspirați de modelul mahomedan în care araba Coranului  era considerată o limbă perfectă, s-au reîntors la limba biblică, aceasta fiind un izvor nesecat, un tezaur lingvistic al evreilor.

Influența limbii arabe este omniprezentă, mai ales în traduceri, în special în ceea ce privește lexicul (unde se regăsesc împrumuturi și calcuri) și limbajul folosit în texte.

Epoca Haskalla a fost considerată cea a emancipării evreilor din Europa. Aceasta s-a răsfrânt asupra limbii ebraice  prin două mari aspecte:

-adoptarea principalelor limbi străine, în special franceza și germana;

-suscitatea unui  nou interes deosebit pentru ebraica biblică.

Evreii europeni, de cultură occidentală, îndepărtaseră deopotrivă limba vernaculară evreiască  și ebraica rabinică, nemulțumiți fiind de gramatica pe care o considerau haotică. Însă, pentru a treia oară în istoria diasporei, oamenii s-au întors la ebraica biblică, atunci când a fost vorba de promovarea limbii seculare și de producția literară laică. Unii au comparat ebraica biblică, considerată clasică chiar și de către creștini, cu latina și greaca. Dar majoritatea dorea ca această limbă să devină o limbă modernă, literară, la fel cum erau franceza, germana, în țările respective. Or, problema era că ebraica biblică nu putea fi folosită în domeniul științific, având această lipsă de varietate a vocabularului. Din acest motiv, scriitorii au folosit-o doar în romane, dar și aici s-a făcut o limitare, la subiectele religioase, în ceea ce privește personajele, locurile și timpurile evocate. Neavând la dispoziție un model vorbit, s-a folosit frazeologia biblică, transpusă așa cum era,  cu formele întâlnite în scrierile religioase, în vorbirea personajelor. Deci era practic o citare a bibliei dialogul dintre personaje, ceea ce a dus la combinații și exprimări mecanice, așa cum au arătat ulterior cercetătorii. (Spiegel, 1962, citat în Kutscher, 1982: 184.). Unii scriitori, cum ar fi Mendélé Moxer Sefarim[1] au reușit să facă ceea ce părea imposibil, să creeze un nou stil cu elemente diacronice.

Această renaștere a limbii ebraice, această ebraică ”haskalatică” a dat naștere unei producții literare semnificative. Dar toate acestea nu au avut nicio legătură cu resurecția limbii ebraice ca limbă vorbită.  Cu toate că nimeni nu credea posibilă aceeastă resurecție,  tenacitatea celor care s-u angajat în acest proiect, politicile lingvistice aplicate de noul stat israelian, voința poporului  au dus la o mare reușită.

În 1912, un autor a scris în ebraică în ziarul  Hatzefira: ,,A face din ebraică o limbă vorbită, limbă în adevăratul sens al cuvântului este absolut imposibil; nu s-a întâmplat până acum cu nicio limbă din lume. Un vas de sticlă spart nu poate fi refăcut , la fel și o limbă a cărei evoluție naturală a fost întreruptă și care a încetat să mai fie vie în gura națiunii; poate fi o limbă istorică, literară, religioasă, dar niciodată o limbă vie, vernaculară.” (Kutscher, 1982: 192).

Însă mai târziu, apariția unui vizionar ca Ben Yehuda a fost providențială pentru limba ebraică de astăzi. El a revitalizat ideea de ebraică vorbită, funcțională, uzuală. Ben Yehuda, familia sa și discipolii săi au făcut enorm pentru îndeplinirea acestui vis și au îndeplinit o uriașă sarcină. Prin urmare, rolul lui Ben Yehuda în răspândirea limbii ebraice ca limbă vorbită este de necontestat, la fel ca și contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului cultural al Europei. El a scris primul dicționar complet al limbii ebraice – complet în sensul că include cuvinte din toate perioadele istorice, precum și cele mai recente inovații, multe dintre ele proprii.

Procesul revitalizării limbii a trebuit să îndeplinească niște condiții importante:

-o standardizare literară;

-o ideologie națională;

-persistența pionierilor.

Prin urmare, procesul acesta complex a avut în vedere standardizarea ambelor aspecte ale limbii, scrisă și vorbită, fiind vorba astfel despre o dublă renaștere. Cele două componente ale sale s-au succedat, pentru că totul  s-a întâmplat  în spațiul relativ scurt al unei epoci modelate de curentele culturale și naționale și de conștiința națională în rândul tuturor popoarelor din Occident.

Rolul jucat de mișcarea sionistă în expansiunea limbii ebraice vorbite a fost decisiv. Cei care au pus în practică directivele sale și s-au întors pe pământul Sionului, au tăiat legăturile cu trecutul și și-au schimbat complet valorile și modul de viață. S-au despărțit de familiile lor pentru a trăi într-un grup caracterizat de o trăsătură comună de vârstă, de idei și, adesea, de mijloace financiare. Au fost oameni care au părăsit orașul pentru a trăi la țară.  Au emigrat dintr-o țară europeană să se stabilească într-o provincie subdezvoltată, pe jumătate pustie, deșertică, unde întâlneai o varietate de oameni și mentalități- evrei ortodocși, arabi și turci – și instabilitate politică. A intervenit nesiguranța și efortul necesar pentru a se adapta la regimul muncii fizice, deloc ușoare. În acest context, adoptarea unei limbi nu a fost ceva imposibil. De fapt, toate aceste probleme au presupus, în mod paradoxal, un avantaj evident: provenind din țări diferite, tinerii imigranți au căutat o limbă comună. La început a fost dificil, dar,  ulterior, ebraica a luat avânt. Pe măsură ce soseau, noii veniți se confruntau cu o tot mai mare barieră lingvistică, așa că a trebuit să adopte limba societății gazdă, un fenomen comun în istoria migrației. Este relevantă în acest sens mărturisirea lui Ben Gurion care a declarat într-un interviu:  ,,Când am ajuns în Israel, eram decis să vorbesc doar ebraică. Din nefericire, acest lucru s-a dovedit imposibil, deoarece majoritatea imigranților vorbeau limbile exilului, idiș, ladino și, practic, toate dialectele din Europa. Făceam parte din partidul Poalei Zion (Muncitorii Sionului) și la fiecare  dintre întâlnirile noastre am militat pentru adoptarea limbii ebraice ca limbă oficială. Cu puțin timp înainte de plecarea mea în Galileea, am fost rugat să vorbesc în fața unui grup de imigranți nou sosiți. Le-am vorbit în ebraică. Am văzut uimire pe fețele lor. După câteva minute, au început să iasă din cameră, unul după altul. Dar eu nu eram gata să fac compromisuri și am continuat în ebraică. În cele din urmă, au mai rămas doar trei sau patru ascultători. Unul dintre ei era Itzhak Ben Zvi, care…avea să devină al doilea președinte al statului Israel…”. (Ben Gourion 1971: 63-64).

Imigranții din Palestina s-au angajat pe un drum plin de dificultăți, dar cu rezultate îmbucurătoare. Ideologia sionistă, presupunând aducerea în discuție a patrimoniului cultural național, a facilitat ideea de renaștere a limbii, de îmbogățire, diseminare și cunoaștere a limbii. Pentru ca ebraica să devină o limbă vorbită trebuia să se aleagă elemente diacronice și elemente sincronice (de exemplu, să se găsească un numitor comun pentru pronunție) ; să se îmbogățească vocabularul; să se efectueze standardizarea limbii care decurgea din alegerile precedente, apoi aceste inovații să fie cunoscute de către toți vorbitorii.

Standardizarea limbii ebraice este un proces care a început început odată cu învierea sa literară. Stilul creat de Mendele a oferit o ebraică ce uzita morfologia biblică (cu contribuții mishnaice), cu sintaxă mishnaică (cu nuanțe biblice), cu un vocabular preluat deopotrivă din straturi de frazeologie mishnaice și calcuri lingvistice din idiș.

Mendélé reușise să amalgameze limba literară; acum era momentul să se creeze o sinteză adaptată limbii vorbite. Tocmai acest lucru  a fost realizat de către Ben Yehouda și discipolii săi. Această sarcină nu era deloc independentă, desigur, de celelalte trei: îmbogățirea vocabularului, standardizarea și difuzarea limbii ebraice. A  fost o activitate complexă, în care fiecare pas conținea simultan toate aceste aspecte. Principalele componente ale acestui demers au fost:

1) crearea Dicționarului limbii ebraice;

2) crearea unui ziar ebraic;

3) introducerea limbii ebraice ca limbă de studiu în școli;

4) crearea Consiliului pentru limba ebraică, organism care să  implementeze acest proiect.

S-a mers până la structura familiei, prima instanță a societății de la care trebuia să înceapă cunoașterea și  cultivarea limbii. Astfel, conform lui Jack Fellman (The Revival of a Classical Tongue, 1973) se adăugau încă două etape: ,,(1) înființarea primei gospodării vorbitoare de ebraică: cea a lui Ben Yehouda, al cărui fiu, Benzion, a fost primul copil care a avut ebraica drept limbă maternă ,,după două mii de ani”; (2) crearea unor societăți care să vorbească ebraica, care, potrivit lui Fellman, nu s-au dovedit a fi la fel de reușite în procesul de înviere a limbii).”

Ben Yehuda creează un nou stil al limbii cotidiene cu ajutorul ziarului Hazevi (חצבי-,,Cerb”, denumire afectuoasă pe care poporul i-a dat-o țării Israel). Deja în Europa existau ziare în limba ebraică, inspirate de ideologia Haskala, reviste literare în care existau dezbateri, idei, se publicau  povestiri. Știrile de presă erau aproape inexistente, deoarece acestea se găseau oricum în cotidianele idiș sau în ziarele neevreiești. Or, săptămânalul lui Ben Yehuda  era cu totul diferit. Își propunea să fie un ziar distribuit atât în Palestina, cât și în Europa, pentru a fi de un larg interes: pentru evreii palestinieni care doreau să fie informați cu știri  din întreaga lume, pentru evreii europeni, cu știri din Palestina.

Ben Yehuda a dorit ca acest ziar să fie redactat într-un limbaj simplu, lipsit de ornamente stilistice,  în limba ebraică, pe care se dorea să o vorbească. Bazându-se în principal pe o morfologie și sintaxă biblică, el a folosit elemente lingvistice din toate sursele.  A încorporat o anumită frazeologie care apăruse la Ierusalim, unde ebraica ,,servise în secolul al XIX-lea drept lingua franca între sefarzi și așkenazi.” (Parfitt, 1972). Pe scurt, era o ,,ebraică totalizată”, după cum a spus Ben Yehouda însuși. El a consacrat o secțiune a ziarului său, specială pentru limba ebraică.  A  publicat cuvinte noi pe care le găsise în surse sau create de el sau de alții. Încuraja cititorii să adreseze întrebări despre limbă sau să facă propuneri cu privire la aceasta. Săptămânalul  devine citit de către fiecare pasionat de limba ebraică, de răspândire a cuvintelor noi, insuflându-se astfel dorința și încurajarea pentru folosirea limbii.

Hatzevi reușește cu adevărat să devină principalul organ de presă pentru nou veniții din acest prim val de imigrație care a durat din 1882 până în 1904. Privind retrospectiv, unii au criticat sever stilul stabilit de Ben Yehuda. Așa cum era de așteptat, această formă a limbii s-a dovedit a fi mai puțin naturală decât se spera, deoarece nimic natural nu poate fi creat prin mijloace premeditate. Însă, atunci când oamenii au început să se exprime  zilnic în ebraică, am început să și gândească în ebraică și astfel limba a devenit cu adevărat naturală. Al doilea val de imigranți (1904-1914) a preferat un nou ziar, Hapo’el Hatzair (הפועל הצעיר –Tânărul muncitor), inaugurat în 1907, redactat în ebraica ,,proaspătă”, în care stilul excesiv de biblic al lui Hatzevi a fost înlocuit cu un altul, cu o mai puternică influență mishnaică. Între timp o nouă frazeologie evoluase în mod spontan.

Nimic din toate acestea nu ar fi avut succes  dacă nu s-ar fi mers pe ideea de a forma o nouă generație de vorbitori de ebraică, adică dacă limba nu ar fi fost transmisă copiilor, ca limbă de studiu și  maternă. Ben Yehuda a găsit, printre profesorii din școlile recent deschise în coloniile agricole, susținători fervenți. Predarea în ebraică a făcut progrese datorită entuziasmului unor învățători care au adoptat așa-numita ,,metodă naturală”  de predare a limbii ebraice prin ebraică. În curând, istoria, geografia, Biblia și alte materii  au început să fie predate în ebraică. În coloniile agricole care erau sub tutela baronului de Rothschild, această limbă a trebuit să concureze cu supremația limbii franceze. În orașe, ea a fost pusă în opoziție cu engleza, în școlile ortodoxe, cu idișul și mai ales cu germana, deoarece societatea numită  Hilfsverein, în spiritul expansionist german, era în curs de a face o nouă rețea de școli de limbă germană. Cu toate acestea, pionierii, tinerii sioniști îmbrățișaseră cu ușurință ideea ,,reînvierii” limbii ebraice și doreau să devină independenți din punct de vedere economic față de administrația Rothschild și din punct de vedere cultural, de limbile europene.

În 1888, în Rishon Letzion, a fost înființată prima școală care a utilizat ebraica drept limbă de predare. Zece ani mai târziu, a fost înființată prima grădiniță ebraică . În 1900 au apărut primele manuale de ebraică. ,,Până în 1913, s-au format mai mult de 60 de școli în toată Palestina; 2.600 de elevi învățau toate materiile în ebraică: 20 de grădinițe, 34 de școli primare, două școli secundare, două școli normale ,de formare a profesorilor, două școli comerciale, o școală agricolă și o școală de artă.”(conf. Arnon ,1956, apud Fellman, 1973 : 104). La Haifa era gata să-și deschidă porțile Tehnionul[2], iar după un ,,război al limbilor”, acerb, ebraica avea să devină , pentru prima dată, principala limbă de predare. ,,Războiul limbilor” este numele dat unei controverse între reprezentanții Hilfsverein și cea mai mare parte a evreilor din Palestina. Organizația germană, care a sponsorizat proiectul Technion, dorea să înființeze o școală cu germana ca limbă de predare. Susținătorii limbii ebraice s-au opus și în curând au obținut victoria generală și simpatia tuturor; controversa, care a fost foarte aprinsă s-a transformat într-o criză atunci când majoritatea profesorilor și a elevilor au părăsit școlile  Hisfsverein din întreaga țară, în semn de protest,  împotriva atitudinii liderilor organizației. ,,Războiul lingvistic” a fost un episod însemnat al reînvierii limbii ebraice. Acesta i-a angajat pe evreii din Palestina (și din alte părți) la un pact lingvistic, o solidaritate lingvistică, iar victoria lor a fost totală.

Ebraica acumulase prestigiu și încredere și, nimeni nu a îndrăznit să pună la îndoială poziția limbii naționale în realizarea sionismului. Înființată în 1892, Uniunea Profesorilor de Ebraică a ținut o întâlnire istorică în 1903, în cadrul căreia a fost proclamată necesitatea de a coordona eforturile administrative și normative care aveau ca scop generalizarea utilizării limbii ebraice. În acest context, a fost fondat Consiliul pentru limba ebraică în 1904. În 1953, în virtutea unui decret oficial adoptat de către Knesset [3] acesta a devenit Academia de Limba Ebraică (Medan, 1970). Consiliul s-a ocupat de standardizarea limbii; a decis, de exemplu, să adopte pronunția sefardă. De fapt, conform cercetătorilor Blanc și Morag, pronunția sefardă a fost aleasă, dar nuanțată de câteva trăsături așchenaze. Dealtfel, uzul limbii avea să îndepărteze realitatea cotidiană de modelul ideal, elaborat de către membrii Consiliului. (cf. Blanc, 1954; Morag, 1959).

Consiliul s-a mai ocupat de  problema ortografiei și, mai presus de toate, a continuat cercetarea și furnizarea de cuvinte noi. A continuat să făcă toate acestea într-un spirit critic, chiar dacă rigoarea științifică uneori lipsea.

Procedeele utilizate pentru a crea cuvinte noi pot fi , în linii mari, împărțite în trei categorii:

-dezgolirea de sursele vechi;

-calcul lingvistic și împrumutul ;

– crearea de cuvinte noi.

Sursele (Biblia, Mishna, literatură medievală etc.) conțineau împreună  un număr considerabil de cuvinte. Aceste cuvinte nu erau toate la fel de bine cunoscute, pentru că unele texte erau foarte puțin studiate, altele deloc.  Ben Yehuda și ceilalți creatori de cuvinte le-au trecut  pe toate printr-o sită fină. Un număr mare de cuvinte au fost astfel salvate de la uitare. Dacă sensul unui cuvânt era neclar, acesta era clarificat. Termenul hashmal (חשמל), de exemplu, care se găsește în Ezechiel, este folosit  în prezent pentru a desemna electricitatea; sensul original, se referea probabil la o piatră (posibil prețioasă)  pe care Septuaginta, versiunea în traducere greacă a Bibliei, a redat-o prin cuvântul elektron.

Sarcina a devenit  destul de dificilă atunci când a fost  vorba de denumirile de plante și animale. Fără să se preocupe de viața de zi cu zi, comentatorii tradiționali nu au descris speciile. Ei se mulțumeau cu indicații vagi: ,,un copac” sau ,,o pasăre”. Știm, de exemplu, că anumite cuvinte din Mishna se referă la diferite cucurbitacee, dar comentatorii nu întotdeauna sunt de acord cu privire la care cuvânt se referea  termenul care numea un  pepene galben sau un castravete, etc. (cf. Félix,1980: 76-77).

Lucrările științifice devin astfel instrumente neprețuite pentru termenii identificatori ai speciilor de plante și animale. Întrucât textele tradiționale acoperă  o perioadă vastă, găsim în mod firesc sinonime și dublete. Avem shemesh (שמש -soare) în Biblie și hamma în Mishna pentru a desemna ”soarele” și yareah (יארה ) și levana (לוון) pentru „luna”. Acestea vor rămâne sinonime, dar vor dobândi un sens propriu.

Împrumuturile din limbile europene sunt la început. Folosirea unui cuvânt german sau francez, etc., presupunea găsirea ulterioară a unui cuvânt ebraic în surse sau inventarea unuia. Uneori se făcea un efort pentru a i se da un aspect ebraic. Se spunea ,,posta” pentru „poștă”, până când cuvântul  găsit în literatura talmudică a venit să-l înlocuiască prin doar (דואר). Cuvinte ebraice ca: museon (טלוויזיה), musika (המוזיקה), otomati (אוֹטוֹמָטִי), absurdi (אַבּסוּרדִי), radio (רדיו), televizia (טלוויזיה) se regăsesc și acum în vocabularul israelian. Chiar și Academia limbii ebraice a păstrat, pentru propria-i denumire,  tot un termen european  ha’aqademia (האקדמיה )-(lallashon ha’ivrit- ללשון העברית)/ (Academia Limbii Ebraice ). Cu toate acestea, procesul calcului lingvistic este mult  mai răspândit. Se lărgește câmpul semantic al unui termen din  limba ebraică  suprapunându-l unui termen corespunzător din limba străină. Astfel s-a format de exemplu reinoa (ראינוע) , care înseamnă literalmente vedere sau mișcare , pentru a desemna cinema-ul.  Cuvântul ”adasha” (עדשה-obiectiv) a fost atribuit și  termenului ,,lentilă de ochelari” etc. În franceză,  grue desemnează o pasăre( barză) și o mașină( macara); în ebraică agur (pasăre-grut) a dat aguran (macara-mașină) prin ambele procedee, calchiere și sufixare.

Uneori alegerea a fost să se dea  un nou sens unui nou unui termen, cu rezonanță europeană. De exemplu, cuvântul biblic kef (stâncă) înseamnă de atunci  și ,,cap” în sensul de ,,Capul Bunei Speranțe”. Căci, în ebraică sunetele ,,f” și ,,p”  sunt două variante ale aceluiași fenomen, regulă care se regăsește deopotrivă și în ebraica veche și în cea modernă, unde ambele sunete sunt redate prin același grafem, litera intitulată PEI ( פ).  Această tendință merge chiar și până la formarea unor cuvinte noi de la o rădăcină ebraică  în formarea de cuvinte noi . O inovație foarte recentă este cuvântul eqran  (עיקרן) pentru ,,ecran de televiziune”, prin care avem un împrumut foarte special, deoarece este,  în mod incontestabil, un cuvânt ebraic format din combinarea rădăcinii ebraice qrn, cu sensul de ,,rază”, și a configurației morfematice e-a-.

În ebraică, ca și în alte limbi semitice, sensul unui cuvânt este de obicei produsul cuplării unei rădăcini cu un morfem, o configurație morfemică. Acest model este o sursă practic inepuizabilă de neologisme. De exemplu, a fost nevoie de  nevoie de un cuvânt pentru ,,birou”. Nu s-a găsit niciunul în surse, dar există rădăcina srd (a servi) și configurația mi-a-, comună la mai multe cuvinte care înseamnă  ,,instituție”, ,,loc”;  astfel, misrad (משרד)  apare in mod natural pentru  ,,birou”, ,,minister”. Această posibilitate a făcut posibilă ebraizarea împrumuturilor din limbile semitice, în special din aramaică și arabă, de exemplu, care au furnizat rădăcini precum ‘db, din care obținem ‘adiv ( אדיב-amabil );  rsm, din care obținem rishmi  (רשמי-oficial);  hgr pentru nhagira ( הֲגִירָה-emigrare) și multe altele.

Cei mai mulți dintre membrii Comitetului de limbă au fost de părere că ar trebui să se apeleze la împrumuturi, în primul rând în limbile semitice. Ben Yehuda, nerăbdător să vadă stabilit cât mai repede vocabularul ebraic, dorea să dea automat tuturor cuvintelor rădăcini arabe. De fapt, limbile care au ,,ajutat” ebraica au fost extrem de variate, deoarece acestea erau adesea limbile de origine ale imigranților așa cum arată Blanc. (Blanc, 1954; 1965). Expresiile cele mai uzuale nu sunt, de fapt, decât calcuri introduse în mod spontan de inovatori anonimi. De exemplu, expresia ,,mai mult sau mai puțin” este similară în spaniolă (mâs o menos), în engleză (more or less) și în multe alte limbi; dar în ebraică spunem „paxot o yoter” (פחות או יותר) ceea ce înseamnă ,,mai puțin sau mai mult”,  iar această ordine a cuvintelor se pare că provine din poloneză.

În prezent, influența engleză este cea care predomină, în special în sintaxă și frazeologie, datorită traducerilor, care au devenit elemente esențiale ale vieții culturale și politice. În timp ce traducătorii literari, adesea scriitori, au grijă de produsul muncii lor, nu se poate spune același lucru despre traducătorii din presă și din științe. Mereu grăbiți, aceștia au tendința de a traduce frecvent, mot à mot, revoltându-i pe puriștii limbii ebraice. Sintaxa ebraicei se anglicizează din ce în ce mai mult.

Au fost create cuvinte și expresii noi, de către Consilul limbii/ Academie, de către instituții (de pildă, aportul armatei israeliene în crearea cuvintelor noi este foarte important) și  de către persoane particulare. Dar neologismele nu se bucură întotdeauna de simpatia publicului. Unele sunt rapid acceptate și puse în circulație. Altele se scufundă, uitate imediat ce au fost inventate. Pe măsură ce cerințele erau presante, a fost nevoie de acțiune rapidă, astfel încât crearea de noi cuvinte nu a urmat un tipar ușor de definit.

Ebraica a crescut astfel și continuă să o facă rapid, atât în ceea ce privește conținutul, cât și numărul de vorbitori. În 1916, 34.000 de persoane (adică 40% din populația evreiască din Palestina), au declarat că ebraica este limba lor principală. Până în 1922, ebraica a fost recunoscută (alături de arabă și engleză) ca limbă oficială în Palestina. Ebraica a fost folosită de acum înainte de către administrația oficială pentru populația evreiască și în instituțiile evreiești, precum și în instituțiile evreiești autonome (Agenția Evreiască, primării, sindicate etc.), care se dezvoltau. Un teatru ,,a fost înființat în 1928, iar radioul ebraic transmitea emisiuni în limba ebraică în Ierusalim, începând din 1934, timp de trei ore și jumătate pe zi, iar din 1939, în ritm de cinci ore și jumătate pe zi.” (Téné, 1968: 979). În 1961, 1.400.000 de locuitori ai statului Israel au indicat limba ebraică drept prima lor limbă. În 1983, 1.877.015 persoane (dintr-un total de 2.716.585, sau 69%) au indicat ebraica drept prima sau singura lor limbă. Subiecții interogați aveau peste 15 ani. Pentru celelalte 1.314.620 de persoane nu sunt date precise cu privire la vârstă, știm, totuși, că marea majoritate a copiilor evrei din Israel au limba ebraică drept limbă maternă, ceea ce plasează numărul persoanelor care vorbesc ebraica la aproape 3.000.000 de persoane care au ebraica drept primă limbă.

Astăzi, se estimează că există cinci milioane de evrei, vorbitori de ebraică în lume. Mii de cărți, inclusiv enciclopedii, lucrări științifice, filosofice și literare (și operele unui laureat al Premiului Nobel și traduceri ale unor clasici din toate timpurile), au fost scrise și publicate în ebraică. Site-ul Dicționarul Istoric al Academiei , creat cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, este o lucrare colosală a cărei publicare va marca o piatră de hotar în domeniul lexicografiei. Ebraica israeliană se schimbă și avansează, ca orice limbă vie, comunicațională. Dovadă stă faptul că noile traduceri, în special ale operelor literare care conțin dialoguri, înlocuiesc traducerile vechi de douăzeci sau treizeci de ani. Există deja elemente structurale în ebraică care nu mai pot fi atribuite surselor antice. Acestea  sunt mărturia dezvoltării naturale a limbii ebraice, fapt semnala de Rosen (1956),  în lucrarea  Pentru descrierea franceză a ebraicei moderne .

Scriitorii din noua generație nu mai sunt nevoiți să meargă la surse la fel de des, în căutare de material lingvistic; limba este autonomă. ”Dezvoltarea argoului, apariția unui stil popular în care analogiile naive ale copiilor  sunt combinate cu expresii ale imigranților care vorbesc o mare varietate de limbi” (Blanc, 1968), toate acestea ar putea să-i alarmeze pe puriști și să fie nevoie de eforturi normative, însă pentru sociolingvistului îi oferă un câmp incomparabil de experiență.

Astfel, această limbă de trei ori milenară, se prezintă la sfârșitul primului ei centenar ca o limbă clasică și modernă totodată, adaptându-se la necesitățile de  exprimare a celor mai pline de complexitate idei. Acest dinamism demonstrează că ebraica este deja o limbă vie normală, plusurile și minusurile ei, la fel ca orice limbă modernă, vorbită, scrisă, în plină dezvoltare și permanentă mișcare.

[1] Mendélé Moxer Sefarim- pseudonim al lui  Shalom Jacob Abramovitch (1835-1917), scriitor de limbă ebraică

[2] Școală tehnică inaugurată după primul război mondial.

[3] Knesset (כְּנֶסֶת)-Parlamentul israelian

 

Bibliografie

  1. BEN YÉHOUDA, E. 1909-Millon hallashon ha’ivrit, hayyeshana wehahadasha ,1958 (1909-Dictionnaire de la langue hébraïque, l’ancienne et la nouvelle/1909Dicționar al limbii ebraice, noi și vechi), Jérusalem, The Ben-Yehuda Foundation/ Ierusaim, Fundația Ben Gurion.
  2. Bentolila, Yaakov, Université Ben-Gourion du Néguev, La résurrection d’une langue morte: le cas de l’hébreu moderne/ Resurecția unei limbi moarte, cazul ebraicei moderne, Revista Cultura, Volum 6, Nr. 1, 1986, https://www.erudit.org/en/journals/culture/1986-v6-n1-culture06131/1078438ar.pdf
  3. BLANC, H. 1954 The Growth of Israeli Hebrew, Middle Eastern Affairs, 5: 385-392. /Creșterea limbii ebraice israeliene.
  4. CHOMSKY, W. 1957 : Limba eternă (The Eternal Language), Philadelphia, Jewish Publication Society of America.
  5. FELIX, Y. 1980 Talmud yerushalmi : massekhet shevi’it (Le Talmud de Jérusalem : le traité de Shevi’it)/ Talmudul din Ierusalim-tratatul lui Shevi’it , Ierusalim, Tzur-ot.
  6. FELLMAN, J. 1973 The Revival of a Classical Tongue : Eliezer Ben Yehuda and the Modern Hebrew Language/ Revitalizarea limbii clasice : Eliezer Ben Yehuda și limba ebraică modernă, Haga-Paris, ed. Mouton.
  7. MEDAN, M. 1970, Academia Limbii Ebraice , în Revista de artă și litere , Ariel, L’Académie de la langue hébraïque, Ariel, Revue des arts et des lettres , 21: 39-46.
  8. MORAG, Sh. 1959 , Dezvoltarea planificată și neplanificată a limbii ebraice moderne/Planned and Unplanned Development in Modern Hebrew, Lingua, 8: 247-263.
  9. TENE, D., 1968/Ebraica contemporană, apud A.Martinet, Limbajul, Enciclopedia Pleiadei/ L’hébreu contemporain, apud A. Martinet (coord.), Le langage, Encyclopédie de la Pléiade, Paris, Gallimard: 975-1002.

 

[1] Mendélé Moxer Sefarim- pseudonim al lui  Shalom Jacob Abramovitch (1835-1917), scriitor de limbă ebraică

[2] Școală tehnică inaugurată după primul război mondial.

[3] Knesset (כְּנֶסֶת)-Parlamentul israelian

1 comentariu

  • Bună seara,
    Vă mulțumesc pentru acest articol informativ. Se poate ca acum noi în Israel v-om putea folosi aplicații AI de tradus Ebraică în Română și opozit. Acum eu deja mă ajut cu ChatGPT și traduc povești din Ebraică în Română și sunt foarte mulțumit. Mult respect, Iosif Avni

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.