Acad. Ioan-Aurel POP: Eugeniu Coșeriu despre locul limbii române vechi între limbile romanice

Eugeniu Coșeriu sau Eugenio Coseriu (1921-2002), membru de onoare   al   Academiei   Române,   a   fost   unul   dintre   cei   mai  mari lingviști ai secolului al XX-lea pe plan  mondial.  Este  fondatorul primei școli lingvistice din America  de Sud  și  al Școlii lingvistice  de la Tübingen, considerat părintele a ceea ce azi se numește lingvistica integrală.

A facut liceul la Bălți și studiile superioare la universitățile din Iași, Roma și Milano. A predat la Universitatea Republicii Uruguay din Montevideo, a fost profesor-invitat și  la  Universitatea  din  Bonn, iar apoi, până la sfarșitul vieții, a fost profesor la Universitatea din Tübingen.  A fost  Doctor  Honoris  Causa  a  aproape  50 de universități din întreaga lume.

Eugeniu Coșeriu a ramas în plan universal ca un teoretician al lingvisticii, interpretate în cheie  modernă  și  mai  putin  ca  un specialist în domeniul limbii române. Și totuși, obligat de regimurile comuniste să trăiască și să se afirme profesional în afara spațiului românesc,  nu  a  lăsat  niciodată  complet  deoparte  studiul  limbii  sale materne. În peregrinările sale prin Occident și America Latină, savantul s-a lovit de multe ori de prejudecățile, de clișeele, de erorile privind  interpretarea  limbii  române. I-a  fost  dat  să  vadă,  la unele universități, plasarea românei la catedrele de limbi slave, fapt datorat ignoranței și politicii deopotrivă. Unor decidenți universitari le venea greu să creadă că românii, așezati geografic într-o ,,mare slavă”, ar putea să fie altceva decăt· tot un fel de slavi. Pe de altă parte, propaganda sovietică lucrase intens, mai ales după al Doilea Război Mondial. Fusese un timp, în anii proletcultismului și ai dictaturii proletariatului, când trupele sovietice și consilierii sovietici decideau totul, când, chiar și în România, romanitatea românilor și latinitatea limbii erau obturate, ascunse, ignorate voit. În plus, după apariția ,,teoriei imigraționiste” la finele secolului al XVIII-lea (în principal prin Johann Christian von Engel), reluate cu un arsenal modern la finele secolului al XIX-lea (în principal prin Eduard Robert Roesler), se impusese în unele cercuri științifice ideea ca româna era ,,o limbă balcanică” nedefinită, amestecată, fără personalitate. Cea mai gravă acuză, care 1-a marcat profund pe Eugeniu Coșeriu, a fost aceea că limba română ,,s-a latinizat” ori ,,re-latinizat” abia în Epoca Modernă, prin eforturile artificiale ale reprezentanților Școlii Ardelene și ale epigonilor lor etimologiști. Asemenea ,,susțineri” se mai aud și azi în anumite medii intelectuale ungare și austriece politizate, ceea ce înseamnă că ideile de acest fel, în ciuda evidenței, au făcut carieră . De aceea, lingvistul român a elaborat între anii 1975-1980 o serie de studii despre istoria cunoașterii limbii române în Occident în secolele al XVI-lea, al XVII-lea și chiar al XVIII-lea, dar înainte de afirmarea curentului iluminist al Școlii Ardelene.

Pe fondul acestor idei stranii – cele mai multe cu rădăcini politice – Eugeniu Coșeriu a dovedit că au existat învățați care au inclus româna între limbile romanice încă din secolul al XVI-lea. Unul dintre aceștia a fost Gilbert Genebrard, cu numele latinizat Genebrardus sau Genibrardus (cca 1537 – 1597). Acest călugar benedictin din Auvergne, ajuns profesor la College Royal din Paris și mare erudit, în cartea sa Cosmographia, dedicată originii și diversității limbilor (publicată în 1580), avea să constate: ,,Ebraica este limba originară a omenirii”, iar ,,latina  «este  matricea»  italienei,  românei,  francezei și spaniolei” (Latina Italicae, Valachicae, Gallicae & Hispanicae)1. El trebuie să fi deținut informațiile   despre  limba   română   din  lucrările   unor   umaniști italieni și din cosmografiile de epocă; chiar și așa, Genebrand conferea un nou sens, prin enumerarea pe care o face, informațiilor respective2.

Andrés de Poza sau, în grafia epocii sale, Poça (cca 1530-1595), avocat din Bilbao, profesor de navigație la San Sebastian, în lucrarea sa  ,,Despre antica  limbă,  populațiile  și  diviziunile  teritoriale  ale Spaniilor  …”   (De  la  antigua  lengua,  poblaciones,  y  comarcas  de las Españas …), Bilbao, 1587, scrie: ,,Din limba latină au rezultat limbile naționale care acum se folosesc în Italia, Spania, Franța și Țara Românească” (De la lengua latina han resultado las generales che agora se usan en  Italia,  España,  Francia  y Vvalachia )3.  După  textul  spaniol, în lucrarea lui Poza urmează un fel de  rezumat în  latină,  unde se  spune că românii și-au impus limba lor în întreg cuprinsul Imperiului, cu excepția Greciei și a Cantabriei: ,, Astfel valahii, ziși așa de la comandantul  militar Flaccus,  avându-i  acum  la miazanoapte  pe ruteni și Dunărea la miazăzi, păstrează până acum  evidente  mărturii  ale limbii latine, deși așa de schimbată încât cu dificultate un italic l-ar înțelege pe un valah” (Sic Vvalacchi a Fiacco Romani exercit[us] duce sic dicti nunc Rutheniam habent[es] a Septentrione et Danubium a Meridie, Latinae adhuc linguae vestigia habent manifesta etsi tam immutata ut cum difficultate Italus Vvalacchum intelligat”)4.

La ambii autori de mai sus, româna apare ca limbă romanică de sine stătătoare, alături de italiană, spaniolă și franceză și nu doar ca o formă a romanicei care să poată fi explicată prin alta. Sunt primele texte cunoscute în care i se recunoaște românei această poziție. Româna este plasată de Poza între ,,limbile naționale” sau principale (lengua general) și nu între cele derivate (locale). Originea latină a românei, ca și asemănarea cu italiana erau demult cunoscute autorilor italieni, umaniștilor din Peninsulă, dar, tot datorită lor, româna apărea și ca o formă aberantă a italienei5.

Elvețianul Conrad Gesner (1516-1565), în lucrarea sa ,,Mithridates. Despre diferențele dintre limbi…” (Mithridates. De differentiis linguarum …), afirma că doar trei limbi romanice sunt de sine stătătoare, anume Italica, Hispanica și Gallica (adica italiana, spaniola și  franceza).  Despre  română  spune  că  ,,este  tot  grai  romanic  (după cum  atestă  Enea  Silvio  Piccolomini,  devenit   papa  Pius  al  II-lea),  dar în  mare  parte  schimbat  și  greu  inteligibil  pentru  un  om  italic” (Valachis etiam Romanus est sermo (ut Aen. Pius refert), sed magna ex parte mutatus et homini Italico vix intelligibis )6 . Prin urmare, la Gesner, româna este o limbă  romanică,  dar  derivată  din  italiană  și nu  o  limbă  de sine stătătoare.

Abia francezul Claude Duret (1570-1611), în lucrarea apărută postum ,,Tezaurul istoriei limbilor …” (Tresor de l’Histoire des Langues…), traduce în franceză pasajul citat din Genebrard, plasând astfel și româna alături de italiană, spaniolă și franceză 7.

Sunt apoi amintiți alți autori de după 1600 care plasează româna între limbile romanice, alături de italiană, spaniolă, franceză etc.: germanul Martin Opitz (1597-1639), care zice chiar că româna este mai apropiată de latină decât italiana, franceza și spaniola 8; englezul Stephen Skinner (1623-1667), care afirma că din ,,mama latină” (matrix Latina) derivau ,,italiana, spaniola, franceza și româna”9; suedezul Georg Stiernhielm (1598-1672), susținător și el al plasării românei printre limbile romanice10; Georgius-Caspar Kirchmajer (1635-1700), care se inspira de la Stiernhielm11; germanul Andreas Müller alias Lüdeken (1630-1694), care, în culegerea sa de variante ale ,,Tatălui  nostru”  (Oratio  orationum  …   =  ,,Cuvântarea  cuvântărilor”), include și româna între ,,mladițele” sau ,,fiicele” (propagines) latinei12. Pentru că lucrările lui Genebrard și  Poza  sunt  timpurii  și deschid   orientarea   –    neatestată   până   atunci  între   lingviști   –   de așezare a limbii române între limbile romanice, autorul român se întreabă care vor fi fost sursele lor13. Pentru Genebrard, deși Pierre Sergent  susținuse  la  1543  că  românii  ,,foloseau  limbajul  roman”, izvoarele ar fi putut să fie umaniștii italieni și anumite  cosmografii de epocă. La Poza, sursele de informație îi par lui Eugeniu Coșeriu și mai complexe. Dar, independent de aceste ipoteze, cei doi – Genebrard și Poza – sunt primii autori cunoscuți care, enumerând limbile romanice, stabilesc locul românei între aceste limbi. Iar faptul acesta a fost stabilit de Eugeniu Coșeriu.

Lingvistul român a mai făcut o îndreptare și o descoperire importantă, ignorată încă de mulți și legată de opera lui  Andreas  Müller. Textul ,,Tatălui nostru” românesc se află la acest autor printre versiunile latino-romanice, împreună cu cele în  latină,  franceză, italiană,  friulană,  retoromană,   spaniolă,  catalană,   sardă, portugheză și anume pe ultimul loc în aceasta serie. Andreas Müller se situează printre autorii vest-europeni care recunosc și afirmă latinitatea românei în secolul al XVII-lea. El o face nu doar tacit, ci și direct. În clasificarea limbilor  europene  (fără  să  facă  vreo  deosebire   între limbile naționale și dialecte), el distinge o grupă romanică (,,Latina și mlădițele sau fiicele descendente din ea” = Latina ejusque propagines aut filiae descendentes): ,,latina, franceza, italiana, friulana, retoromana, spaniola, catalana14, sarda15, portugheza, basca, provensala și româna” (Latina, Gallica, Italica, Forojuliana, Rhaetica, Hispanica, Sardica ut in pagis, Lusitanica, Bascajna, Berriensis și Valachica)16 .

Basca   e   pusă  aici  greșit,  probabil   din   rațiuni   geografice17 .  De altminteri, Müller mai face o eroare, perpetuată, în anumite medii până azi: are două versiuni romanești de ,,Tatăl nostru” (una preluată dintr-o sursă, iar cealaltă din alta), iar pe a doua o numește velșă (din Wales, din Insulele Britanice). Este clar că autorul nu cunoștea nici româna și nici velșa și că va fi notat pentru al doilea text prescurtarea Wal., care provenea de la Wallica (adica versiunea velșă) și nu de la Wallachica (după cum a arătat, încă în 1980, Eugen Coșeriu, reactualizând îndreptarea făcută de Lorenzo  Hervas  încă din 1797). În ciuda acestor clarificări, mai sunt și azi autori care încearcă să ne convingă, în mod aberant, că velșii vorbeau/ vorbesc românește.

O  aberație, legată  de limba sa maternă, care l-a marcat  profund pe Eugeniu Coșeriu a fost inventarea ,,limbii moldovenești”. În calitate de om de știință, Eugeniu Coșeriu nu a putut să nu susțină unitatea limbii române. Referindu-se la practicile de ,,purificare lingvistică” la care au recurs autoritățile de la Chișinău, promovând ideea existenței unei limbi moldovenești, autorul nostru, în cadrul conferinței ,,Unitatea limbii române –  cu privire specială la Basarabia și Bucovina”, a spus următoarele: ,,A promova  sub  orice  forma  o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeala naivă,  ori  o  fraudă  științifică. Din punct de  vedere  istoric și practic  este o absurditate,  o utopie și  din punct  de vedere  politic e  o anulare  a identității  etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”. În comunicarea susținută la Congresul al V-lea al Filologilor  Români  (Iași-Chișinau, 6-9 iunie 1994) Eugen Coșeriu a făcut o prezentare generală  a tipologiei limbilor romanice, oprindu-se asupra locului limbii române printre limbile romanice și stării actuale  a  dialectului  dacoromân. Într-o altă comunicare, prezentată la sesiunea științifică ,,Limba română și varietățile ei locale” (București, 31 octombrie 1994), lingvistul avea să sublinieze apăsat: ,,Limba a culturii și limba de stat este limba română pentru întreg spațiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independența Republicii Moldova ca stat, tot așa cum nu submineaza independența Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoașterea limbii engleze ca limba oficială, de stat, a acestor țări”. De asemenea, Eugeniu Coșeriu le-a amintit oponenților săi ca ,,granițele politice nu au coincis și nici nu pot coincide cu cele lingvistice”.

Cel care scria versuri în română, proză în italiană și studii de lingvistică în spaniolă, franceză și germană, cel care a elaborat ,,Lecții de lingvistică generală”, cel care și-a iubit mereu țara și  limba,  a devenit și un istoric al limbii române. El a  reușit  să  spulbere  cu dovezi zdrobitoare aserțiunea privind latinizarea  sau  relatinizarea limbii române în Epoca Modernă, mai ales secolul  al  XVIII-lea,  în urma acțiunii Școlii Ardelene. De asemenea,  prin mărturiile  privitoare la plasarea limbii române între limbile romanice de  către  lumea  savantă europeană, încă din secolul al XVI-lea, devin caduce toate încercările de catalogare a limbii române ca  ,,limba  balcanică”, începute înca din perioada mișcării de emancipare  națională  a românilor din Transilvania. Savantul Eugen Coșeriu a jucat un rol decisiv și în semnalarea vechilor  variante  ale  rugăciunii  ,,Tatăl nostru” în românește, unele dintre ele scrise, încă din secolele modernității timpurii, cu litere latine. Cu astfel de contribuții, basarabeanul și europeanul Eugen Coșeriu se înscrie în  rândul  celor mai mari lingviști români din toate timpurile.

………………………………………..

Anul XX, nr. 3-4 (62-63), iulie-decembrie 2023 (serie nouă)

1 E. Coșeriu, op. cit., p. 11-12.

2 Ibidem, p. 17

3 Andres de Poça, De la antigua lengua, poblaciones, y comarcas de las Españas, en que  de  paso  se  tocan  algunas  cosas  de  la  Cantabria,  Bilbao,  1587,  fol.  13, apud A. Armbruster, op. cit., p. 137 , nota 173. E. Coșeriu, op. cit., p. 12 sqq.

4 Vasile Bogrea, Mențiuni umaniste despre noi, în ,,Anuarul Institutului de istorie naționala”, I, 1921 -1922, p. 363. A.  Armbruster,  op. cit., p. 137. E. Coșeriu, op. cit., p. 13.

5 E. Coșeriu, op. cit., p. 14.

6 Conrad Gesner, Mithridates. De differentiis linguarum tum veterum que hodie apud   diversas   nationes  in  toto  orbe  terrarum  in  usu   sunt,  Zurich,  1555,  p.  57v.

  1. Coseriu, op. cit., p. 14. A. Armbruster, op. cit., p .106, nota 79.

7 Claude Duret, Trésor de l’Histoire des Langues de cest Univers .. ., Cologny, 1613, p. 269. E. Coșeriu, op. cit., p. 15.

8 Martin Opitz, Zlatna, oder von Ruhe des Gemiiths, Leignitz, 1623. M. Opitz,

Teutsche Poemata, editie de G. Witkowski, Halle a. S., 1902, p. V, XLIII.

ș E. Coșeriu, op. cit., p. 15.

10 Georg Stiernhielm, D. N. Jesu Christi 55. Evangelia ab Ulfila Gotlwrum in Moesia Episcopo … ex Graeco Gothice translata, Stockholm, 1671. E. Coșeriu, op. cit.,

  1. 15, p. 26, notele 28 și 29.

11 E. Coșeriu, op. cit., p. 15-16 .

12 Thomas Lüdeken, Oratio orationum, 55. Orationis Dominicae Versiones praeter Authenticam Jere Centum, Berlin, 1680, p. 3.

13 E. Coșeriu, op. cit., p. 17-18.

14 ,,Sarda ca la orașe”.

15 ,,Sarda ca la sate”.

16 E. Coșeriu, op. cit., p. 16, 26-27, notele 31- 32.

17 La p. 38 a lucrării sale, Müller alias Ludeken reproduce un ,,Tatăl nostru” românesc numit în mod corect ,,valah” (Valachica versio), pentru a prelua însă și textul românesc al aceleiași rugăciuni de la Stiernhielm, numit, în mod inexplicabil, ,,velș’ (Wallica versio). Vezi E. Coșeriu, op. cit., p. 16. Totuși, o anumită explicație s-ar putea încerca: Andreas Müller –  destul de superficial în  unele demersuri ale sale – a confundat forma Wallica (,,Velșă”) cu Wallachica (,,Valaha”), uitând că, în aceeași lucrare, un ,,Tatăl nostru” românesc era deja inclus . Mulți autori au perpetuat eroarea aceasta până astăzi, deși Lorenzo Hervas a îndreptat-o la 1797 (E. Coșeriu, op. cit ., p. 27, nota 32). Încă, în România, pornind de la această eroare, se mai scrie că româna este identică ori foarte asemanatoare cu limba velșă.

Preluat din VIAȚA BASARABIEI, Anul XX, nr. 3-4 (62-63), iulie-decembrie 2023 (serie nouă), Editura Academiei Române

 

2 comentarii

  • Excelenta prezentare a operei marelui lingvist Eugen Coseriu si remarcabila sinteza asupra definirii caracterului limbii române in grupul limbilor romanice.

  • Și soțul meu, Mihail Diaconescu , îl cita uneori pe marele lingvist Eugen Coșeriu. Foarte amplă prezentarea. E bine să ne amintim de cei care au studiat și au demonstrat locul nostru important în lume, manifestat în diferite aspecte.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.