Acad. Ioan-Aurel POP: IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ

Fundația Europeană Titulescu a prilejuit miercuri, 26 februarie 2025, începând cu ora 16.30, conferința: Identitatea Națională. Invitat special: Prof.univ.Dr Ioan Aurel POP Președintele Academiei Române. Moderator: Prof.univ. Dr Adrian NĂSTASE, Președintele FET. Evenimentul s-a desfășurat la Casa Titulescu, Șos. Kiseleff nr. 47, sector 1, fiind transmis live pe pagina de Facebook și canalul de YouTube al Fundației. Sponsorii FET: Biofarm S.A., Grampet Group, Grup Primacons.

Acad. Ioan-Aurel POP: IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ (fragment)

,,Identitatea românească s-a păstrat şi s-a fortificat prin unitatea de limbă, conştiinţa romanităţii, credință etc. Constiinţa romanităţii este atestată la români (la unii dintre ei) în Evul Mediu, ajungând la forme savante și erudite în secolele XVII-XVIII. Umaniştii şi autorii italieni obisnuiţi au aflat despre români că aceştia se trăgeau de la Roma. Cronicarii moldoveni ştiau prin tradiţie că românii „una sunt” și că „de la Râm se trag ei”, ei întărind aceste idei cu argumente culese din mediile umaniste iezuite din Polonia.

Identitatea românească medievală a fost elitară, fragmentată şi difuză. În Epoca Modernă, mai ales   în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, preoţii, intelectualii laici și oamenii politici, adică elitele interesate de soarta naţiunii, au desfășurat o imensă muncă de conștientizare a păturilor de jos, cu scopul întăririi identităţii și al coagulării naţiunii române. La fel s-au petrecut lucrurile la toate popoarele. Românii nu au fost, în general, nici mai uniţi şi nici mai dezbinaţi decât alte popoare, dar au avut mereu o constiinţă de sine, adică s-au întrebat cine sunt, din cine provin, prin ce se caracterizează ca români și au răspuns la aceste întrebări. Termenul de vlah (exonimul) apare prin secolele VIII-IX, iar cel de rumân/român (endonimul) e consemnat pentru prima oară în secolele XII-XIII. Din moment ce există acești termeni aşa de vechi, înseamnă că existau și românii ca grup etnic. Prin urmare, identitatea construită de intelectuali în Epoca Modernă nu este altceva decât o întărire, o normare, o consolidare şi modernizare a vechii identităţi medievale româneşti.

Fireşte, nu este neapărat nevoie să te naști român ca să fii român și nici să ai „sânge românesc” ca să te simţi solidar cu românii. Credinţa că identitatea îmbracă forme biologice (rasiste) este complet greşită. Multe regimuri politice, de-a lungul vremii, au dus politici dure de omogenizare etnică și au reușit să schimbe etnicitatea unor grupuri de oameni. Toate acestea nu arată însă că nu există identitate, ci că această identitate nu îmbracă formele pe care le credem uneori, în viaţa cotidiană. Identitatea etnică nu este nici inferioară și nici superioară prin natura sa, ci este doar o constiinţă de grup, ca atâtea altele. În numele identităţii etnice, s-au elaborat opere fundamentale, adevărate mărci ale specificului naţional proiectate în universalitate, dar s-au comis și crime și s-au purtat războaie. La fel s-a întâmplat cu identitatea familială și de clan, cu cea religioasă, cu cea de trib, cu cea provincială etc.; la fel s-a întâmplat cu ideea de libertate sau cu sentimentul de dragoste, adică în numele tuturor s-au comis și atrocităţi și acte sublime. Pentru toate sunt responsabili oamenii și nu identitățile (comunităţile) sau ideile/ sentimentele respective. Este evident că procesele formării identităţilor etnice sunt departe de a fi cunoscute în toate detaliile lor. Să nu uităm că istoricii nu operează cu trecutul însuşi, ci cu urmele trecutului (aşa cum au supravieţuit ele în feluritele izvoare istorice). Ei nu pot reînvia trecutul, ci pot doar să încerce să-l reconstituie cât mai aproape de realitate. Alţii, „amatorii de trecut”, îşi permit să „reconstituie” trecutul din scrieri îndoielnice şi din impresii, străduindu-se să impună în peisajul public imagini complet deformate. Au şi acestea loc într-o societate liberă, numai că ele trebuie să fie deosebite de reconstituirile profesioniste. Istoricul este un om de meserie, cu pregătire de specialitate, în centrul căreia stă tocmai investigarea vieții de odinioară. De aceea trebuie lăsați istoricii, adică specialiştii, să se ocupe de cercetarea trecutului, cu metodele consacrate. Altminteri, opinia publică ajunge să cunoască trecutul numai din mass-media, de la eseiști, analişti politici, regizori de film, artişti, oameni politici, amatori de scenarii istorice, preluând imagini cu totul deformate, legendare, mitologice, supuse modelor şi ideologiilor. Acest fenomen regretabil și primejdios se întâmplă cu identitatea românească.

CONCLUZII

În perioada contemporană, când planeta pare că se grăbește și când omenirea se prezintă ca un sat global, multora li se pare de prost gust să vorbească despre  identitățile istorice, ca și cum acestea ar fi fost de vină prntru toate tarele trecutului, pentru și catastrofele întâmplate. Oamenii sunt insă ființe sociale și ei nu au trăit niciodată izolaţi, ci grupati în variate comunităţi, existente pe baza unor criterii bine definite. Între aceste comunităţi, cele etnice au jucat și joacă încă un rol important. Ele nu trebuie acceptate sau respinse de plano, ci trebuie constatate şi studiate ca realități vii, existente. Chiar dacă identitățile etnice nu ar fi generat alte valori decât limbile și operele (creațiile) elaborate în aceste limbi — adevărate monumente ale spiritualității omenirii -tot ar trebui să le prețuim, să le  cunoaștem și să le transmitem mai departe.”