GAZETA DE HERȚA: Durerea mamelor din nordul Bucovinei și Herța

Un articol de MARIA TOACĂ

BENEFICIIND de încrederea Elenei Mândru de la laşi, președintele Societăţii „Scriitorii fără Frontiere”, „Doamnele Române” din Cernăuţi participă activ la repartizarea ajutoarelor adunate în cadrul proiectului „Și nouă ne pasă”, contribuind şi cu propriile mijloace bănești. Anul trecut am vizitat cu vicepreşedinta Societății Carolina Jitaru copii ai căror tați au fost aduși acasă în sicrie. De fiecare dată rămâneam cu inima frântă după asemenea întâlniri. Dar nicăieri nu mi-a fost atât de greu pe suflet, ca săptămâna trecută la Horbova. Cât am stat în cabinetul Sorinei Palamariu, starostele satului Horbova, comuna Ostrița, unde au fost invitate două familii, numai cel mai mic, Iliuță (mama sa, ucraineancă din Nikolaev, îi spune Iliuşa) n-a lăcrimat. Am plâns şi ne-a fost mai greu decât în alte părți -pentru că erau de față mamele celor doi tineri bărbaţi morți pe front. Durerea e mare pentru toți — femei rămase văduve, copii orfani, dar nimeni nu o trăiește şi nu-şi plânge suferinţa cu atâta amar ca mamele care-şi pierd fiii. N-am fost în stare să le țin de vorbă, să le întreb mai multe pe cele două mame de la Horbova, mai ales după ce am auzit de la Silvia Deavoliuc: „Nimeni nu poate să simtă, să știe cât de mult mă doare și cum e de umblat prin rana mea”. Nu ştiam nici eu cum să mă apropii, dar am simțit cum curge sângele prin cuvintele Silviei, mama lui Pavel și bunica celor doi orfani de tată (adolescenta Xenia, clasa Xl-a și frățiorul ei Dumitru, elev în clasa IV-a). Acum trei ani, la 24 februarie, Pavel era departe de casă. Primele explozii ale războiului din Ucraina l-au găsit în Europa, se afla la muncă în Belgia. Fiind participant la operațiile de luptă antiteroriste din Donbas, începute în 2014 n-a stat nici o clipă la îndoială în decizia de a reveni acasă. În timp ce râuri de ucraineni, asaltând vămile, inundau Occidentul, românul din Horbova făcea cale întoarsă împotriva torentului de refugiați. La numai zece zile de război, la 3 martie 2022, ajunsese acasă. Însă nu pentru a sta lângă nevastă şi copiii săi i-a fost întoarcerea. Cu mama sa a stat numai două ore, cu familia — două zile. La 5 martie, Pavel se afla în drum spre frontul de la Herson. A plecat în prag de primăvară, cu speranța că nu va dura mult acest coșmar. Peste jumătate de an, la 1 octombrie, pentru el războiul s-a terminat, moartea aducându-l acasă pe tărâmul de pace și lumină. Dar nu se va termina războiul nicicând în inima sângerândă a mamei sale. Spre deosebire de mamele în veşnică aşteptare, jelite în versurile lui Grigore Vieru, speranţa Silviei este moartă, ea nu are pe cine să aştepte, n-are pentru ce spăla cămășile fiului la izvor.

La fel și mama lui Ilie Cuciureanu își îneacă amarul în lacrimile vărsate pe proaspătul mormânt al fiului adus acasă anul trecut. Trebuia să i se permită un mic concediu, îşi bucura-se soția și mama că va veni de ziua nașterii fecioraşului, la 20 august, când băiețelul a împlinit patru ani. „Încă o ultimă misiune și mergi acasă, i-au spus superiorii. Ilie făcea parte din trupele de genişti. Și-a sunat soția anunțând-o că numaidecât vor sărbători ziua feciorașului împreună. Concediul, însă, i-a fost din nou amânat cu încă o misiune — ultima din viaţa genistului. La 11 august un sunet de telefon i-a schimbat viața Elenei, soția lui Ilie Cuciureanu. Doar câteva ore de speranță a avut atunci de la cuvintele ,,Trebuie să verificăm dacă, într-adevăr, este el.” Scurtă i-a fost povestea de dragoste. S-au cunoscut cu cinci ani în urmă pe reţelele de socializare. Elena trăia în oraşul natal Nikolaev, iar Ilie lucra în acea perioadă la Odesa. Din primele zile de război s-a cerut pe front, însă mai intâi a trecut prin pregătirea pentru trupele de geniști la Cernăuţi. Un timp, cât au durat cursurile de pregătire, soții cu micuțul Ilie s-au adăpostit la sediul Centrului Bucovinean de Artă al lui lurie Levcic. După mobilizarea bărbatului, Elena a venit să locuiască printre consătenii lui Ilie, încercând să se acomodeze la viața și obiceiurile românilor din Horbova. Băiețelul, botezat cu numele tatălui, după cum se obișnuiește din străbuni în Ţinutul Herței, umblă la grădiniţa din sat. Avându-I aproape, bunica își alină durerea după fiul pierdut. Trebuie să se ţină tare, căci, pe lângă grija de nepoţel, mai are o fiică minoră. Se roagă la Dumnezeu să-i dea putere și îi mulțumește pentru feciorul Cristian, eliberat de pe câmpul de luptă după moartea lui Ilie.