AFnews
– Discuția noastră are loc acasă la domnul Mihai Mocan, la Aletea, care acum 25 de ani a scris mai multe texte, din care abia anul trecut, în 2024, s-a născut o carte. Textele scrise de dumneavoastră au fost prezentate acum două decenii la Radio Kossuth, când ați primit, de fapt, primul semn că ceea ce ați scris până atunci nu-i inutil. De ce şi când ați început să scrieți prima dată?
– Prima dată am scris când am fost tânăr, la 18 ani, numai aceia nu mult timp a ţinut, cam o jumătate de an. Atunci a fost războiul din Vietnam şi pentru asta am scris 4–5 poezii. Atunci m-am oprit. Când am fost de 50 de ani, atunci a venit pe mine ceva, m-am lăsat de băutură şi am simţit aşa că trebuie să mă aşez şi să scriu.
– A fost ca o terapie?
– Nu ştiu, dar a trebuit să fac asta. Atunci am scris vreo patru-cinci scrisori. În 1999 am scris umor. Aşa s-a numit: Orvosmeteorológiai jelentés az alkohológiai intézetből. (Raport meteorologic medical de la institutul de dezalcoolizare). Acest text l-am trimis la radio, la Budapesta. Actorul Bajor Imre l-a prezentat.
– Acel text îl mai aveți?
– Da. Atunci aşa tare m-am bucurat că am mai scris pentru radio, dar nu au mai primit nimic. Apoi am scris nuvele. Mi-au plăcut şi mie, dar şi altora le-au plăcut. Am păstrat şi scrisorile pentru micuţii mei. Apoi am început iarăşi să beau. Am cerut ajutor şi am fost internat la spital. Medicul mi-a zis că dacă recunoşti că eşti băutor atunci poţi să te opreşti. Am căpătat perfuzii, apoi am venit acasă. La cam 8–10 zile m-am apucat iar să beau. Tare mult am băut şi abia am putut să dorm. Atunci fata mea mi-a scris o hârtie, cum mă vede ea pe mine. Citind asta mi s-a rupt sufletul şi de atunci m-am oprit cu băutura. Apoi m-am apucat să scriu. Scrisorile acelea, cam de vreo 500 de pagini, am vrut să le public, am vorbit despre ele în multe locuri, dar până la urmă m-am oprit, nu am mai făcut cu ele nimic. Dar m-am pus să scriu altceva. Am scris cam două săptămâni. Când am fost gata, i-am dat la nevasta şi la alţii s-o citească. A fost bun. Atunci am auzit la radio că redacţia literară a publicat un concurs. Am înaintat şi eu „Lókötők”. Apoi am căpătat o scrisoare că din 1200 de concurenţi 50 au primit răspuns, printre care şi eu. Am ascultat apoi cu nevasta şi fiica mea la radio. Mi-a şi plăcut mult, dar a fost şi rău. A fost bun pentru că eu am dat din mâna mea aşa ceva, dar a fost greu să-mi dau seama că scrierile astea s-au născut din cauza alcoolului. N-am băut atâta ca să nu pot să vin acasă, nici nu am fost agresiv, numai că fiecare zi am început-o cu băutura. Dar scrisul m-a ajutat să mă opresc. Au trecut 20 de ani de când m-am oprit şi m-am lăsat cu totul de dependenţa asta.
– La o astfel de dependență, cum ați avut dumneavoastră, ce credeți, ce ajută cel mai mult: medicina, medicii, tratamentul la spital, sau aici, în creier?
– Eu zic că totul se rezolvă în cap, şi e tare importantă familia, nevasta şi copiii. Când eşti în mare bai, fără familie nu se poate…
– Familia şi hotărârea dumneavoastră…
– Eu am fumat 40 de ani. Dacă nu o arunci dintr-o zi în alta, nu merge. Fata avea 8–10 ani, când am vrut să mă las de ţigară. Cam o zi n-am fumat. Atunci fata s-o dus la mamă-sa şi şi-o cerut bani să meargă să-mi cumpere ţigări, pentru că nu a mai suportat cum am fost de nervos. Dar apoi am scris tare, tare mult, pot zice că scrisul mi-a legat timpul.
– Când ați scris cartea despre care vorbim au fost anii 1960, când toată lumea a trăit la fel, toți copiii din partea asta de țară erau la fel. De ce ați dat titlul cărții „Lókötők” (ştrengar, hoț de cai)?
– Eu am dat acest titlu. Asta mi-a venit în minte. Atunci mi-a venit, când am furat calul acela de la vecinul bătrân cu nepotul lui. Am avut 8 ani. Nu ne-am putut aşeza pe cal, am tras calul după noi. Am dus cu noi calul într-o groapă mare şi de aici a venit titlul.
– Aici unde ne aflăm acum, este casa părintească a dumneavoastră?
– Casa asta e din 1954. Eu în casa aceea m-am născut, în 1952, din care am dus calul. Casa asta a fost făcută de un neamţ. Iar când ei au fost aruncaţi din ţară, primăria a dat casa la două familii sărace, din 1946 până în 1954.
– Atunci casa în care v-ați născut dumneavoastră, despre care ați scris şi în carte, este tot aici?
– Da, dar a fost dărâmată de atunci şi s-a construit alta.
– În strada Bem au trăit şi bunicii, şi părinții Dvs.?
– Da, şi aicea este o casă nouă. Acolo a fost o casă micuţă, cu o cameră, a fost chindă. Tot Bem József se numea. Nu ştiu cum s-a chemat înainte de război…
– Din carte cunoaştem un copil şi familia lui: părinții, mama, tata şi bunicii. Dumneavoastră sunteți român şi dintr-o parte şi din alta, şi de la mama şi de la tata. Ungur sau şvabi ați avut în familie?
– Nu ştiu. Mama a fost Ileana Rus, ea a fost a lui Braicu, iar Mocanii sunt a lui Nyenye. Pe mine aşa m-au cunoscut că sunt nepotul lui Braicu, nu ca şi pruncul lui Nyenye, pentru că bunicii din partea mamei m-au crescut. Părinţii tatălui au stat pe uliţa Chitighazului.
– Cum a fost atunci, în anii 1950-60, când v-ați născut dumneavoastră? Cum au fost românii din Aletea?
– Mulţi români au fost atunci la noi. Bătrânii au şezut afară în uliţă după meazăză, au vorbit cu vecinii. Tare mulţi români au fost atunci. Ei au vorbit româneşte între ei, dar şi cu noi, copiii. Părinţii vorbeau cu noi şi româneşte, şi ungureşte. În multe locuri vorbeau româneşte, dacă nu voiau să înţeleagă copiii. Eu le-am înţeles pe toate. Până nu m-am dus la grădiniţă, numai româneşte am vorbit.
– Era aici grădiniță românească?
– Nu, nu a fost. Şcoală românească a fost, dar nu m-au înscris acolo, ci la cea maghiară. Nu ştiu de ce.
– Câți ani ați avut când a murit mama dumneavoastră?
– Ea avea 34, iar eu 12. Am umblat în prima clasă din şcoală când s-a apucat boala ei. Numai târziu şi-au dat seama ce bai are. Tare mult s-o chinuit timp de cinci ani, apoi a murit. Mătuşa Eva, timp de 15 ani a fost în boala asta, şi mai putea să meargă doar cu bâte.
– Povestiți-mi, vă rog, despre familia dumneavoastră!
– Tata meu se numea tot Mihai Mocan, ca mine. Bunicul din partea mamei era Teodor Rus, iar bunica Floarea Kopács. Părinţii tatălui au fost Teodor Mocan şi Floarea Ieran. Când tata s-a întors din război, a trebuit să se însoare în familie. Părinţii mei erau rude. În anul 1948 li s-a şi născut primul copil. Dar acesta a murit la opt luni. Fratele acela al meu a fost negru ca tata. Şi mama a fost mai închisă la piele. Numai eu am fost blond. După moartea fratelui, m-am născut eu, în 1952, şi am rămas singur la părinţi.
– Când ați simțit că trebuie să scrieți, de ce chiar amintiri din copilărie aţi scris? De ce nu alte momente din viață?
– Nu ştiu. Aşa mi-a venit. Aşa îmi venea mereu. Îmi fac lucrul, mă spăl, luăm cina, ne uităm la televizor, şi de-odată îmi vine să mă duc să scriu. Fata a observat şi mergea să-mi pregătească cafeaua pentru a putea scrie. Şi atunci chiar a trebuit să mă trezesc, seara la 10–11, şi am ieşit aici la birou. Aveam o pană de gâscă sau de curcan şi am notat totul de mână. Nu era poveste, am scris şi fără nici o corecţie.
– De foarte multe ori o pomeniți pe fetița Dvs. Aveți şi doi băieți mai mari. Cred că fetița e şi un fel de muză pentru Dvs…
– Pentru cartea cu băutura sigur că da. Pentru „Lókötők” însă nu. E adevărat că multe întâmplări cu ea le-am scris în nuvele. Sunt curios când le va preda aceste nuvele fiicei sale, care are 11 ani, ea cum le va primi. Mama ei îi citeşte din carte, dar nu ştiu dacă cartea este potrivită pentru vârsta ei.
– Mai scrieți şi astăzi?
– Da, lucrez la următoarea parte a cărţii „Lókötők”, care îmi descrie adolescenţa, tinereţea.
– Titlul este la plural, deci arată că răutățile copiii le fac împreună. Mai trăiesc acei veri şi prieteni, care sunt amintiți în carte?
– Doar patru mai trăiesc din cei şase. Lor tare le-a plăcut cartea. Când mă duc în cimitir, totdeauna mă duc şi la mormintele lor, nu numai la familie.
– În toată cartea aceasta pe mine nu atât răutățile făcute de copii m-au prins, ci povestea familiei, povestea reală cu părinții şi cu bunicii. Bunicii vă dădeau siguranța, ei au fost cei la care pruncul s-a putut duce oricând, copilul care şi-a văzut tatăl când acesta şi-a părăsit familia. Dar cel mai mult mi-a plăcut că i-ați păstrat o amintire foarte frumoasă a mamei.
– Nu a fost intenţionat. Dar mi-am dat seama, că de unele lucruri dinainte nu îmi mai aminteam, până nu m-am aşezat să scriu. Au fost amintiri ascunse, iar cu scrisul ieşeau la lumină şi curgeau fără să le pot opri. Era când scriam timp de cinci ore neîntrerupt.
– Unde ați învățat după şcoala maghiară din Aletea?
– Am vrut să studiez agricultură la Orosháza, dar nu m-au primit. Atunci am primit o palmă mare de la un dascăl de la liceul din Aletea. Eu am vrut să fiu pădurar. Dar buna mi-a zis să nu fiu, pentru că a mai fost unul la noi în familie şi acela a fost împuşcat. Atunci m-am prezentat la şcoala de crescători de vite din Şercad. Când am fost în clasa a 3-a, buna mi-a zis că am avut în familie un gulaş, care a fost călcat în picioare de tauri. I-am zis atunci, dar cum se poate aşa ceva, că nimic nu-i bine?! Am râs amândoi. De altfel, bunicii nu s-au amestecat în viaţa mea. Asta ori pentru că au avut încredere în mine, pentru că ei nu s-au priceput, sau pentru că pe-atunci şi profesorii aveau un prestigiu mai mare. Buna nu ştia nici să scrie…
– Familia Dvs. a avut rude în România?
– Da, am avut. Aici la Otlaca veche, la Grăniceri. Noi toţi românii de aici ne-am născut la sălaj. Era mare sărăcie. Îmi amintesc de ceva: tata bunicii mele era soldat. Primeau pentru micul dejun cafea. Bătrânul a tocat pâinea în cafea. Pâinea a absorbit cafeaua şi nu a mai rămas cafea. Şi a întrebat atunci: Ei, mămăligă, mămăligă, tu mi-ai băut cafeaua? Am citit în multe cărţi că românii erau foarte modeşti şi lucrau din greu. S-au descurcat cu mămăligă şi brânză…
– Când ne-am aşezat să povestim mi-ați zis că nu sunteți bisericos. Nici părinții, nici bunicii Dvs. nu umblau la biserică?
– Nu. Bunul a fugit din război în 1918, a fost membru fondator al partidului comunist. Cu toate acestea, a lucrat şi el din greu, a rămas un simplu ţăran. Au fost oameni foarte modeşti. După ce mâncam odată la prieteni cartofi prăjiţi, i-am zis bunei să-mi pregătească şi ea. Dar nu ştia cum se prepară. Doar aluat cu aluat şi cu prai de prune, sau aluat cu scoacă. O dată pe săptămână dacă am mâncat carne. Mâncam carne iarna, dacă am tăiat porc. Atunci am mâncat un cârnaţ întreg fript. Mătuşa m-a întrebat, de ce mănânc atâta, la care buna i-a zis: lasă-l să mănânce, dacă acum este, pentru că mâine n-a mai fi.
– Când ați terminat liceul la Şercad, ce ați mai învăţat?
– M-am prezentat la Universitatea de Ştiinţe Agricole, dar nu am fost admis. Atunci am studiat ca bursier la cooperativa agricolă, am lucrat acolo timp de şase ani. După asta am lucrat ca inseminator. Am fost specialist bun. Însă în anii 1960-70 a venit alcoolul, am devenit foarte dependent. Din cauza asta am avut multe conflicte. M-am dus să lucrez la Jula, la CAP. Apoi am schimbat, şi m-am dus de pictor. Am fost dat afară din partid şi din toate.
– Când v-ați însurat şi cu cine? Când v-ați întemeiat familie?
– În 1967 am absolvit şcoala generală împreună cu Maia, soţia mea de azi, eram colegi de clasă. La banchet am făcut pentru prima dată compliment în viaţa mea, i-am zis Maiei (Mariei) că „eşti frumoasă”. Atunci drumurile noastre s-au despărţit. Ea învăţa la Aletea la liceu, eu la Şercad. Ea lucra la poştă, eu eram practicant. Am început să-i fac curte. Când eram soldat, a început să devină mai serioasă treaba. În 1974 am fost eliberat din armată, în aprilie ne-am căsătorit şi încă în acel an s-a născut primul nostru copil, Mihai. El are doi copii. În 1976 s-a născut Vasile, şi el are doi copii. La 10 ani, în 1986, s-a născut fiica noastră, Maria. Soţia este originară din România, dar este maghiară.
– Dvs. sunteți român, soția unguroaică. Copiii nu i-ați dat la şcoală românească?
– Nu, nu mi-a venit în minte. Îmi pare rău acuma de asta… Toţi copiii au învăţat de la mine cuvinte de bază româneşti. Eu nu mergeam nici la balurile româneşti, nu cunosc tradiţiile româneşti… Când bunica gătea, asculta muzică populară românească, dar şi dansa între timp. Am fost odată cu ea la balul românesc şi am dansat mânânţălu. Buna îmi învăţa şi multe zicători. Cât ştia ea. Au trecut toate astea… În mod ciudat, părinţii şi bunicii nu povesteau din vremurile din trecut. Odată totuşi a povestit despre un soldat moldovean din armata invadatoare rusă, care ştia româneşte şi cu care au făcut cunoştinţă. Fetele erau ascunse pe-atunci în poduri. Odată, seara târziu, băteau soldaţii ruşi la uşă. Buna fugea din casă şi îi striga numele soldatului român „Gheorghe, Gheorghe”, care auzindu-şi numele a şi venit în ajutor şi i-a scăpat de soldaţii ruşi… Aşa amintiri păstrez de la bunicii mei. Ceea ce îmi pare încă rău că dacă generaţia noastră pleacă, dispare şi românimea. Aici, la Aletea, din generaţia copiilor mei, doar 1-2% dintre ţiganii aleteni vorbesc româneşte, românii aleteni nu mai vorbesc. În 250 de ani ne-am asimilat aproape cu totul…
Adaugă un comentariu