NARCIS ZĂRNESCU: Strigătul lui Iorga: ,,Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”

Prima afirmație pe care o voi face, afirmație care aș vrea să fi fost rostită de fiecare dată când membri acestei prestigioase Asociații au organizat o cerebrare, o comemorare, un eveniment de neuitare și de neuitat, este aceasta, o afirmație-program: ASOCIAȚIA CULTURALĂ PRO BASARABIA ȘI BUCOVINA, care de 35 de ani se află în serviciul Națiunii Române, este moștenitoarea marilor noștri înaintași, de la Eminescu și Iorga la sfinții închisorilor, martiri ai ideii naționale, care au luptat cu pana și cuvântul pentru dreptatea românităţii, a românismului, aducându-se pe ei înşişi jertfă.

Strigătul lui Iorga: ,,Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!” este o secvenţă din interpelarea istoricului şi omului politic Nicolae Iorga, în şedinţa Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, ţinută ca urmare a Ultimatumului sovietic, din noaptea de 26-27 iunie, prin care Moscova cerea României să părăsească Basarabia şi nordul Bucovinei^[1]. În acea noapte, au votat pentru respingerea ultimatumului sovietic doar şase oameni politici: Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdareanu. A doua zi, 28 iunie, la ora 11.00, Gheorghe Davidescu, ambasadorul nostru la Moscova, avea să-i comunice lui Molotov, ministrul de externe sovietic că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.”

Acesta a fost necrologul diplomatic pentru Basarabia şi Bucovina. Pe de altă parte, se pare ca „blestemul” lui Iorga ar fi avut un anume efect asupra istoriei ulterioare, dar din lipsă de probe concludente, îl vom considera doar un exerciţiu retoric.

Ştim că în 1918, Dumnezeul popoarelor, pe care îl invoca Eminescu, ne-a dăruit o minune: Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Patria Mamă. Dar Marea Unire a durat numai 22 de ani.

Poate doar iluştri clasici greci, Eschil, Sofocle şi Euripide; sau poate doar Shakespeare ar fi reuşit să transpună în tragediile lor suferințele istorice, de neînchipuit, trăite de înaintașii noștri din România odinioară Mare. Și, totuși, sunt convins că aceste genii universale nu ar fi reușit să compună decât niște piese anodine, pentru că le lipseau limba românească și lacrimile românilor, rănile, rugăciunile, blestemele, credința și nădejdile lor îngropate  în pământurile înstrăinate.

Astăzi, noi cei care ne-am adunat aici, într-un spațiu simbolic, emblematic, Ministerul Culturii, repetăm, cred, mental și simbolic gestul și rostirea lui Nicolae Iorga.

Ne amintim, trebuie să ne amintim și să recitim cuvintele cu care Nicolae Iorga își inaugura în 1912 studiul intitulat Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi. „Deschidem această carte – scria el -, menită să arate viaţa curat românească a Basarabiei timp de atâtea veacuri până la anul nenorocit al răpirii, 1812 – de care ne amintim astăzi cu durere adâncă, dar nu fără speranţe, la o sută de ani după această pierdere naţională“[2].

După încă o sută de ani, noi cei strânși aici, astăzi, putem reciti și recunoaște cu tristețe – pentru că până și durerile colective se cicatrizează, într-un târziu – că visul reîntregirii noastre, constrâns de prioritatea altor idealuri mult mai înalte, s-a dovedit a fi o fantasmă utopică.

Aș vrea să-l invoc încă o dată și mai mereu, pe Eminescu, Sfântul nostru cu o singură biserică: România. Cuvintele lui nu s-au pierdut. Sunt încă vii și vibrează. Eminescu va fi perceput, sper, azi și întotdeauna ca fiind contemporanul nostru, managerul conștiinței noastre istorice și politice, în ciuda decalajului temporal:

,,A rosti numele Basarabia – scria Poetul, pe atunci în vârstă de 28 de ani –  e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă »^[3].

De aceea credinţa lui profundă era că „Basarabia face parte din misiunea noastră istorică, prin încredinţarea Europei”. Este o idee, argumentat și energic susținută în articolele din Timpul, parțial transpuse într-o scriere mai rar citată, Bucovina şi Basarabia:

« Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze »[4].

În altă parte, Poetul național, „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul”, după cum suna metafora clasică a lui George Călinescu, reia the basic idea, cu o forță inspirațională inegalabilă:  « Acest petec de pământ, pe care [unii n.n.] ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră»^[5].

Eminescu, la fel ca toți românii de atunci, a pierdut pariul cu istoria. Evacuarea fără luptă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei a reprezentat un episod tragic pentru România şi pentru Armată. Imaginea abandonării unei provincii istorice a României influenţează negativ, chiar și astăzi, mentalul colectiv. Într-un Raport al Marelui Stat Major se arăta că „pierderea Basarabiei şi Bucovinei, precum şi toate samavolniciile la care sunt supuşi fraţii rămaşi peste frontieră, trebuie să constituie pentru fiecare român liber, tot atâtea imbolduri pentru o muncă nepregetată în vederea reconstrucţiei fruntariilor ţării. Imaginea României Mari, purtată în sufletul nostru, trebuie să rămână idealul scump al tuturor năzuinţelor româneşti”^[6].

Concluzia expozeului nostru, scris la peste un veac de la acele evenimente tragice, nu își poate permite să schimbe nici măcar o virgulă din Raportul Marelui Stat Major. Așadar, „Imaginea României Mari, purtată în sufletul nostru, trebuie să rămână idealul scump al tuturor năzuinţelor româneşti”[7].

NARCIS ZĂRNESCU este redactor șef al revistei ACADEMICA, publicație a Academiei Române; Cavaler al Ordinului Palmes Académiques; doctor în filologie și doctor în ştiinţe economice; Redactor șef adj. al revistei NOESIS; membru în Colegiul de redacţie al publicaţiei STUDII ŞI COMUNICĂRI/DIS; membru al Uniunii Scriitorilor din România; membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru al Academiei Româno-Germane (Mainz); membru al Institutului Român – Biblioteca Română (Freiburg im Breisgau); membru al Academiei Româno-Germane (Baden-Baden); Membru al ISPF (Sheffield).

[1] Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. INEDIT, București, Editura Humanitas, 2019, p.115.

[2] Nicolae Iorga. Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi. Vălenii-de-Munte. Editura și tipografia Societății „Neamul românesc”. 1912. p.1.

[3] Eminescu..  « Basarabia »: I. Numele şi întinderea ei. (Timpul, 3 Martie 1878). Mihai Eminescu. Bucovina şi Basarabia. Studiu istorico-politic. Editat de I. Creţu. Bucureşti. 1941.

[4] Idem, ibidem, p. 163.

[5] Eminescu, Opere, vol. II, p. 256.

[6] Arhivele Militare Române, fond Marele Stat Major – 948, dos. nr. 1172, f. 91.

[7] Jurnalul Bucureştiului. [https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/jurnalul-bucurestiului-publicatie-cultural-educationala-si-stiintifica-franco-romana-cu-caracter-academic-acreditata-si-promovata-de-economic-and-commercial-mission-of-la-francop/].