Maria TOACĂ: Al.Ioan Cuza, patriotism și dragoste de popor

LA CERNĂUȚI, UN CORP DE OASTE AUSTRIAC I-A PREZENTAT ONORURI ȘI I-A DEPUS FLORI LA SICRIU

Cu 152 ani în urmă, la 15 mai 1873, ora unu și jumătate noaptea, i s-a oprit inima printre străini. Alexandru Ioan Cuza s-a întors pentru totdeauna acasă. În ultimul său drum spre Moldova, până a ajunge la românii săi, i s-au închinat străinii cu toate florile întâlnite în cale. Moartea i-a adus libertatea, avea dreptul să se întoarcă acasă, după ce trupul i-a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Cronicarii acelor zile consemnează că pe 27 mai sicriul ajungea în țară cu trenul după ce trecuse prin Cracovia, Lemberg și Cernăuți. În orașul bucovinean, Cernăuți, aflat în imperiul austro-ungar, un corp de oaste austriac a prezentat onorul și a depus o ghirlandă de flori. În gara Ițcani sosiseră peste 100 de delegați și o mulțime de suceveni. Arhiereul Vladimir Suhopan a oficiat o scurtă slujbă. La Verești, se adunaseră săteni din tot Botoșaniul, în frunte că țăranul Simion Stanciu, fost deputat în Adunarea ad-hoc. Alături de bucovineni, zeci de mii de ţărani din toate colţurile României s-au strâns să-l conducă pe ultimul drum până la moşia sa de la Ruginoasa. Pornind de la acest eveniment istoric, dar și cu prilejul altor date legate de primul Domn român al Principatelor unite, se întâlnesc Iașii cu Cernăuții, pentru că Alexandru Ioan Cuza, înainte de a deveni Domnul Unirii, venea des la Cernăuți, mai ales în anul 1848, ca revoluționar refugiat.

Evocând această pagină tragică din viaţa domnitorului, facem referiri și la influenţa familiei Hurmuzachi, în special a fratelui mai mare Constantin, la înfăptuirea reformelor iniţiate de Cuza Vodă. Semnificativ și faptul că la Cernăuți, orașul unde avea prieteni de idei și-i era drag inimii s-a oprit cortegiul său funerar în drum spre Țara Unită și reformată de Măria Sa.. Când spunem Iaşi, ne amintim de mari figuri ale culturii române, dar mai ales de poveștile ce readuc chipul unui domn bun, cu milă şi dragoste faţă de oamenii sărmani, care n-a ascultat de marii boieri, nici de partidele politice, adresându-se şi sfătuindu-se direct cu poporul atunci când trebuia să ia decizii cardinale, cum a fost, bunăoară, reforma agrară. Din gură în gură a ajuns până la noi legenda că acestui domn vioi şi inteligent, cu studii la Paris, îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli şi obişnuia să umble în haine ţărăneşti ca să poată surprinde mai uşor abuzurile şi nedreptăţile. Om nou la legi noi, cum l-a numit adeptul şi cel mai apropiat sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, el a fost ales de providenţă să înfăptuiască pe pământul românesc principiile revoluţionarilor paşoptişti – dreptatea, egalitatea, fraternitatea. Tot de la Mihail Kogălniceanu ne-au rămas cuvintele rostite la înmormântarea Domnitorului: ,,Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea. Cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan!”.

La 24 ianuarie 1859 primul Domn al României fu întâmpinat cu triumf la Bucureşti, iar doi ani mai târziu a fost primit cu mari onoruri la Constantinopol, ca la 24 ianuarie 1862 să deschidă la Bucureşti primul parlament comun cu reprezentanţi din Moldova şi din Ţara Românească, consfinţind astfel unirea definitivă. Totuşi, pentru Cuza Vodă unirea celor două principate române într-un singur stat nu era decât un pas înainte spre un ideal mai măreţ – unitatea tuturor românilor. N-a reuşit să-şi vadă aievea visul, în schimb, în perioada scurtă de numai şapte ani el a realizat reforme care au înscris România în rândul statelor moderne şi i-au adus nemărginita iubire a oamenilor din popor. Spiritul de sacrificiu, patriotismul curat, dragostea pentru poporul său şi-au găsit expresie mai ales în clipele cele mai dramatice, când prin intrigile marilor boieri şi unor politicieni a fost nevoit să renunţe la tron. Cuza Vodă, de fapt, nici nu se ţinea cu orice preţ de domnie, declarând că e gata să se retragă dacă aceasta o cer interesele ţării, rostind memorabilele cuvinte: „Să dee Dumnezeu să-i meargă Țării mai bine fără mine decât cu mine…”.

A trăit în exil, împăcat cu sine și lumea din jur, dispus să ierte, fără a căuta să se răzbune, ba chiar, pentru liniştea ţării, a respins propunerile celor care vroiau să-l readucă pe tron. A revenit din exilul de la Heidelberg (Germania) doar în sicriu, găsindu-și eterna pace pe moşia sa. Osemintele lui Cuza au fost strămutate, în 1946, în Biserica Trei Ierarhi din Iași, deși dorința Domnitorului a fost să rămână pentru totdeauna în mijlocul sătenilor din Ruginoasa, în Biserica Domnească de lângă palatul său.