Gheorghe Grün: Hunedoara și California, legături de rudenie

Cu siguranță mulți își pun, pe bună dreptate, întrebarea: ce legătură ar putea avea Hunedoara cu California, ele fiind despărțite de 18.000 km și de un ocean ? Și totuși, există ceva, sau mai precis cineva  care le leagă și conectează California cu Hunedoara. Acesta este cel mai apropiat camarad de luptă al lui Iancu de Hunedoara, cel care a luptat alături de el împotriva invaziei turcești, a învins alături de el și a murit alături de el: Giovanni di Capistrano, sau Sfântul Ioan Capistrano.

Dar merită să privim lucrurile puțin mai îndeaproape.

Ioan de Hunedoara

(1407 – 11 august 1456)

Naționalitatea (Etnia) lui Ioan de Hunedoara este subiectul multor teorii. Întrucât el a jucat un rol important în istoria Europei, trei națiuni își dispută originea lui și îl revendică! Iancu de Hunedoara, împreună cu Ioan de Capistrano, au oprit în 1456 expansiunea Imperiului Otoman musulman pentru aproape o sută de ani. Importanța acestui eveniment este subliniată și de faptul că de atunci, deși poate puțini știu, faptele sale sunt comemorate în fiecare zi, pentru că în cinstea victoriei de la Belgrad, Papa Calixt al III-lea a ordonat să se tragă clopotele în fiecare zi – la amiaza – în toate bisericile catolice și să se înalțe o rugăciune de mulțumire.

Această faptă de arme primește o importanță, poate și mai mare acum, într-o vreme cand imigrația musulmană în Europa este subiect de discuții și de controverse aprinse.

În ceea ce privește originea lui Iancu de Hunedoara, cercetările au ajuns la concluzia că el a fost român (în multe cronici este pomenit ca Iohannes – Johannes de Hunyad, natione Valachus, sau Hunyadi Oláh János). Aceste denumiri se referă la o origine „română”, dar în Evul Mediu, termenul de “valah” era mai degrabă legat de statutul lingvistic-cultural și social, și nu de o identitate națională în sensul de astăzi al cuvântului. În schimb, fiul său, regele Matia Corvin, a răspândit cu plăcere legenda conform căreia Iancu ar fi fost fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg. La acea vreme, Sigismund era regele Ungariei, iar mai târziu (1433) a devenit și împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Potrivit legendei, pe vremea unei campanii militare, când regele Sigismund se afla în zona Hunedoarei, el a petrecut o noapte cu o frumusețe locală, Elisabeta de Margina, soția lui Voicu de Hunedoara, iar  din această aventură s-a născut un fiu, Iancu.

Această legendă i-ar fi convenit foarte mult lui Matia, pentru că astfel ar fi fost și el descendent din „os domnesc”, urmaș de rege și împărat, iar acest lucru era mult mai prestigios pentru el decât să fie urmașul unui mic nobil de țară, valah ! O altă teorie sugerează că ar fi descendent al unei dinastii de cnezi cumani, iar la un moment dat și sârbii îl revendică pentru ei.

Se pare că ,,fake news”-ul exista și pe atunci, doar că nu se numea așa și nu se răspândea prin TikTok…

Indiferent de aceste aspecte subiective, trebuie menționat că în secolul al XV-lea conceptul de „naționalitate” nu exista, deoarece această noțiune s-a născut abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, deci cred că ar fi inutil să discutam prea mult această problemă.

Ioan de Hunedoara s-a născut așadar ca fiu al lui Voicu, probabil în anul 1407. Încă adolescent, tânărul Ioan a fost trimis ca paj să învețe meseria armelor, deoarece pentru un nobil aceasta era adevărata „știință”, nicidecum cea a literelor! A servit mai întâi ca paj în Italia, apoi în Serbia, după care s-a întors în Ungaria. Când a împlinit 23 de ani, s-a căsătorit cu Elisabeta Szilágyi de Horogszeg, iar din căsătoria lor s-au născut doi fii, László și Matia. Tot la 23 de ani, a intrat în slujba regelui Sigismund și, datorită vitejiei, puterii fizice și curajului său, a urcat rapid în ierarhie! Se spune despre el că nu știa să scrie și să citească, dar cu siguranță știa foarte bine să socotească, pentru că în scurt timp a devenit cel mai bogat nobil al Ungariei, primind donații semnificative de proprietăți, ca recunoaștere a meritelor sale și a devenit proprietarul unor imense moșii. La moartea sa, era proprietarul unei suprafețe totale de pământ, de aproximativ patru milioane de iugăre cadastrale.

La acea vreme, Ungaria trecea printr-o perioadă de turbulențe politice. Doi pretendenți la tron se luptau pentru titlu și, pentru o scurtă perioadă, Ungaria a rămas fără rege, iar atunci Iancu a condus țara ca regent (1445 – 1452) .

De-a lungul vieții, Iancu a purtat multe bătălii, mai ales împotriva turcilor. A fost învins de câteva ori, dar cel mai des el a învins și toate aceste lupte l-au pregătit pentru ultima sa bătălie și cea mai mare victorie a sa, la Belgrad !

Ioan de Capistrano

(24 iunie 1386 – 23 octombrie 1456)

 Cu câțiva ani înaintea lui Iancu, în Italia, și-a început cariera ecleziastică un anume Ioan de Capistrano. S-a născut într-o familie nobilă, în satul Capestrano, lângă Aquila. De aici și-a primit numele de Capistrano. Tatăl său era probabil un căpitan de mercenari de origine germană, deoarece familia s-a numit mai târziu Tedeschi, adică Neamțu.

În tinerețe, Ioan a dus o viață lumească, a studiat dreptul la Universitatea din Perugia și a devenit în scurt timp președintele tribunalului din Napoli, apoi a fost numit guvernator al Perugiei. Pe atunci orașul era scena unor revolte împotriva dominației străine și Ioan a primit sarcina de a restabili ordinea cu mână forte, ceea ce a și făcut, fără nicio milă! Din această cauză, stăpânul orașului Rimini, capitala provinciei vecine, l-a arestat și l-a condamnat la închisoare.

În timpul captivității, Ioan s-a căit de modul său de viață și când a fost eliberat, a intrat în ordinul franciscan, în obedienta “observantă”, cea mai strictă. De la hirotonirea sa ca preot, a predicat cu mare succes în numeroase orașe și, având o personalitate carismatică, s-a bucurat de o mare popularitate. La auzul numelui său se adunau mulțimi uriașe oriunde apărea. Când nu predica, scria opere care flagelau erezia, iar pentru aceasta Papa Nicolae al V-lea l-a numit inchizitor suprem al tuturor ereticilor. Ca mare inchizitor, a persecutat fără milă ereticii din Polonia până în Moldova, arzându-i pe rug.

Potrivit tradiției, zeci de mii, uneori chiar sute de mii de oameni se adunau pentru a-i asculta predicile, în care denunța frecvent jocurile de noroc, vanitatea feminină, dar mai ales îi viza cu vehemență pe cei considerați eretici și pe evrei. Ioan de Capistrano a fost supranumit „biciul evreilor”, întrucât, în urma predicilor sale, numeroși evrei au fost arși pe rug. Mesajele sale puternic anti-evreiești au avut un impact profund asupra auditoriului, generând adesea pogromuri violente în localitățile în care predica.

Astfel, în Breslau, peste patruzeci de evrei au fost arși pe rug după o predică a lui Ioan de Capistrano, iar alții s-au sinucis de teama torturii. Ceilalți evrei cu vârsta de peste 7 ani au fost expulzați din oraș, iar copiii lor sub 7 ani le-au fost luați și botezați cu forța.

Ioan a dus o viață de ascet, mergea pe jos și desculț, mânca o dată pe zi, întotdeauna fără carne, iar biografii săi subliniază că dormea foarte puțin, și atunci pe pământul gol, și purta permanent o centură de penitență.

După căderea Constantinopolului, Papa Calixt al III-lea l-a însărcinat să adune o armată din regiunile germane, cu care să oprească apoi otomanii din campania lor de cucerire! Când a ajuns în Ungaria, în drumul său, a predicat și la Zlatna și Deva, iar în Castelul Corvinilor din Hunedoara avea un mic apartament într-unul dintre turnuri, care de atunci este numit Turnul Capistrano.

Cei doi Ioan

În acea vreme, cruciadele își pierduseră deja în mare parte atractivitatea, iar campaniile de recrutare nu reușeau sa adune un număr prea mare de luptători în tabăra creștină. Singur Ioan de Capistrano a reușit să strângă o oaste neregulată de aproximativ 30.000 de oameni, care mai târziu a jucat un rol important în victoria de la Belgrad.

In această situație, căpitanul Belgradului, Mihail Szilágyi și cumnatul său, Ioan de Hunedoara, din cauza întârzierilor în campania de recrutare și a rezultatelor extrem de modeste ale acesteia, au fost nevoiți să înfrunte atacul iminent al armatei otomane cu propriile lor resurse. În urma eforturilor lor, au reușit să adune o mică armată de aproximativ 20.000 de soldați pentru apărarea cetății.

Pe de altă parte, forța estimată a lui Mahomed al II-lea, conform cronicilor contemporane, era de 150.000 de luptători. Conform celor mai prudente estimări, Iancu și Szilágyi, au trebuit să înfrunte o armată de două-trei ori mai numeroasa ca a lor, călită în război, în timp ce armata creștină era în mare parte formată din persoane adunate în grabă, fără nicio experiență de luptă.

Nu este întâmplător că Mahomed, după victoria sa la Constantinopol (1453), a decis să cucerească Belgradul. Căci, dacă dorea să ocupe Ungaria, trebuia să-și asigure rutele optime de aprovizionare, care, logic, treceau prin Belgrad, situat la confluența Dunării cu Sava. Nu degeaba cucerirea Belgradului de către Sultanul Soliman Magnificul în 1521 avea să ducă la prăbușirea Regatului Ungariei!

Astfel, pe 4 iulie 1456, Mahomed a lansat atacul împotriva Belgradului. Bazându-se pe experiența dobândită la cucerirea Constantinopolului el a atacat fortăreața cu artileria, ceea ce a provocat prăbușirea zidurilor în numeroase locuri, deoarece cetatea Kalimegdan (cum era numită fortăreața Belgradului) fusese construită cu ziduri subțiri și turnuri înalte, într-o perioadă în care nu exista încă artileria .

Pentru a împiedica intrarea întăririlor în cetate, Mahomed a dat ordin Amiralului Baltoglu să blocheze Dunărea cu 200 de nave. Dar Baltoglu a comis o mare greșeală, uitând să ocupe și malul opus al râului Sava în față cu cetatea. Pe acest mal, Iancu și armatele sale au stabilit poziții fortificate la Zemun, și de acolo au reușit să distrugă flota turcă, după care au putut intra în cetate cu întăriri și provizii, în noaptea următoare. În același timp, a sosit și oastea lui Ioan de Capistrano, care a luat poziție pe malul Savei.

Peste câteva zile, sultanul a ordonat asaltul final asupra cetății și aproape că a reușit să o cucerească! Încă în aceeași zi, Mahomed a ordonat un nou asalt, dar un fericit concurs de împrejurări, provocat de un act de indisciplină, a schimbat soarta bătăliei.

Deoarece Ioan de Capistrano adusese cu el o armată de adunătură, disciplina era precară, astfel încât, câțiva luptători au traversat râul din proprie inițiativă și au început să tragă cu săgeți în turci, care s-au aliniat imediat pentru a le face față. Exemplul acelor luptători a fost urmat de mulți alții, iar atunci Capistrano a încercat să-i oprească, s-a urcat și el într-o barcă și a pornit după ei. Dar ceilalți ostași au crezut că acesta este semnalul de atac, și atunci au pornit cu toții împotriva armatei turce! Soldații turci, surprinși, s-au întors împotriva lor, lăsând nesupravegheate tabăra și artileria lor, care era îndreptată spre cetate. Hunyadi, văzând oportunitatea neașteptată, a ieșit din cetate cu cavaleria, a ocupat pozițiile artileriei turcești și a atacat armata turcă din spate, astfel încât turcii au fost prinși între două focuri. În scurta, dar sângeroasa bătălie care a urmat, armata otomană a fost distrusă în scurt timp .

În aceeași seară, Mahomed, rănit în luptă, a ordonat retragerea, iar cel mai puternic om al lumii de atunci a plecat învins de sub zidurile Belgradului!

Toată Europa a primit vestea victoriei cu entuziasm și ușurare, iar Papa a declarat ziua sosirii veștii cele bune – 6 august, sărbătoarea „Schimbării la Față a Domnului” * – ca sărbătoare principală și a ordonat ca în toate bisericile catolice să se tragă clopotele zilnic, la amiază, și să se înalțe o rugăciune de mulțumire în cinstea victoriei lui Iancu și Capistrano asupra oștilor turce.

Dar, așa cum adesea se întâmpla în Evul Mediu după câte o bătălie unde se adunau mulțimi foarte mari de oameni, din cauza condițiilor precare de igienă, în tabăra creștină a izbucnit ciuma! Însuși Iancu a căzut victimă acestei boli nemiloase și a murit la 11 august 1456 la Zemun (astăzi un cartier al Belgradului), fiind înmormântat ulterior în catedrala catolică din Alba Iulia.

Trei luni mai târziu, la 23 octombrie 1456, a murit de ciumă si Ioan de Capistrano, în orașul Ilok, care se află astăzi în Croația, aproape de granița cu Serbia, pe malul Dunării (nu se știe unde este înmormântat).

Mult timp turcii au pomenit cu teamă numele marelui voivod și s-au bucurat foarte mult când au primit vestea morții “leului ghiaurilor”, așa cum îi spuneau ei. Ioan de Hunedoara a fost declarat erou național al Ungariei, iar Ioan de Capistrano a fost canonizat de Papa Alexandru al VIII-lea în 1690.

San Juan Capistrano

 Misiunea catolică San Juan Capistrano este un sit istoric semnificativ în California, fondat încă în 1776 de Părintele Junipero Serra în Alta California, provincia viceregatului Noii Spanii. Ea a fost înființată pentru evanghelizarea indigenilor americani și pentru dezvoltarea zonei, și a fost botezată după Sfântul Juan Capistrano (Giovanni de Capistrano în spaniolă), considerat un model de zel misionar și simbol al apărării credinței.

În 1810, locuitorii „Noii Spanii” au început un război împotriva Spaniei, iar în 1821 au proclamat independența Mexicului !

În tot acest timp, Misiunea San Juan Capistrano a fost populată cu indigenii botezați din regiune, care au devenit membri ai misiunii. Așezarea s-a dezvoltat, iar registrele de botez, comuniune, căsătorie și deces, care au rămas intacte de la începuturile misiunii arată că evanghelizarea a fost un succes încă din primii ani.

Statele Unite ale Americii, crescând ca teritoriu și putere economică, au râvnit și la teritoriile roditoare ale Californiei. Astfel, în 1846 a izbucnit războiul mexicano-american, încheiat cu victoria Statelor Unite, în urma căreia Mexicul a cedat o mare parte din teritoriul său actual Statelor Unite, iar misiunea San Juan Capistrano a ajuns și el teritoriu american.

La începutul secolului al XX-lea, un grup de persoane interesate de istoria regiunii a început să restaureze clădirile misiunii, considerând-o un sit semnificativ pentru istoria SUA. În decursul timpului, în goana spre Vest, noi locuitori s-au stabilit în jurul misiunii și s-a născut orășelul San Juan Capistrano, care acum numără aproximativ 35.000 de locuitori și se află în aglomerația Los Angeles.

Astăzi San Juan Capistrano este considerat leagănul comitatului Orange, jucând un rol fundamental în colonizarea și dezvoltarea regiunii.

Cuvânt de încheiere

Victoria de la Belgrad nu are doar o semnificație istorică și militară, ci a devenit și un simbol al puterii pentru întreaga lume creștină. La vestea victoriei, Papa Calixt al III-lea a ordonat ca de atunci, în fiecare zi la ora 12:00, să se bată clopotele în memoria victoriei creștinismului și să cheme credincioșii la rugăciune. Acest obicei este încă viu astăzi – în întreaga lume, în fiecare biserică catolică, clopotele sună la amiază. Mulți poate nici nu știu de ce – dar de fapt, celebrează victoria lui Iancu de Hunedoara și a lui Ioan de Capistrano, în fiecare zi.

Astfel încheiem această călătorie a noastră în istoria județului Hunedoara, a Europei și a Californiei, descoperind legături neașteptate, ceea ce este o nouă dovadă că în istorie multe lucruri sunt interconectate și că globul nostru pământesc este de fapt foarte mic. De aceea trebuie să-l protejăm, pentru că nu este doar foarte mic, ci și foarte fragil, și nu avem altul.

*Sărbătoarea “Schimbării la Față a Domnului” (Transfigurarea) era celebrată inițial doar de bisericile creștine orientale, ortodoxe. După victoria de la Belgrad, Papa Calixt al III-lea a extins această sărbătoare la întreaga biserică occidentală, catolică, ca mulțumire pentru victoria asupra turcilor.