AFnews
Cu ani în urmă, un (pe atunci) tânăr intelectual, Mircea Mihăieș, a scris un articol intitulat „Matusalem votează”, în care constata, cu regret, că și „bătrânii” votează! Și cum aceștia sunt numeroși, prin opțiunile lor politice, ei determină soarta țării, în timp ce tinerii vor trebui să suporte consecințele. Desigur, aceasta este doar o opinie malițioasă, pe care o putem accepta sau respinge. Dar poate oare cineva să spună cu precizie când devine cineva „bătrân”? Și când poate fi numit „Matusalem”? Poate la vârsta de 969 de ani, ca în Biblie? Sau la 68 de ani, 3 luni și 24 de zile? Nimeni nu a reușit, până acum, să definească exact granița dintre tinerețe și vârsta matură, dintre vârsta matură și bătrânețe, sau dintre bătrânețe și „vârsta matusalemică”. Și, în fond, nici nu este nevoie!
Dușmanii mei răspândesc despre mine zvonul că aș fi un „bătrân de 80 de ani”! Eu, însă, mă simt doar de 25… Din punct de vedere intelectual, funcționez ca înainte – poate doar ceva mai experimentat –, dar nu am devenit nici mai înțelept, nici mai prost și, în acest domeniu, nu viteza de deplasare contează. Iar faptul că sunt, oficial, „pensionar” nu e decât o etichetă socială.
Astăzi, „bătrânii” au fost încadrați de societate într-o categorie aparte. Bătrânețea poate fi analizată din mai multe perspective: subiectiv, obiectiv, ca un destin inevitabil sau chiar într-un context cultural : la noi și în alte părți. Când vine vorba de fenomenul „bătrâneții”, autorii, de regulă tineri, activi, îi examinează pe vârstnici ca printr-un microscop. Iar la cele două capete ale microscopului se află două lumi diferite : tinerii și bătrânii. Fenomenul îmbătrânirii este tratat ca un obiect de studiu exterior, ca și cum nu ar avea nicio legătură cu ei, ca și cum nu i-ar atinge vreodată. Privind din tabăra „tineretului”, lumea este împărțită în „noi, tinerii” și „ei, bătrânii”. Asta îmi amintește de subtitlul piesei lui Sartre, „Cu ușile închise” : „Iadul este – ceilalți” („L’enfer, c’est les autres”). S-ar putea deduce de aici că, dacă tinerețea înseamnă „noi”, atunci bătrânețea este… „ceilalți”, adică iadul însuși? Mai bine să nu mă gândesc la asta…
Tinerețea este o „boală” care trece repede și fără niciun tratament medical. Îmbătrânirea nu este o graniță bruscă, ci un proces. „Bătrânețea” este acea stare la care, dacă avem noroc, ajungem. Și nu începe atunci când ieșim la pensie, ci doar atunci când noi ne simțim bătrâni.
La noi, când oamenii devin pensionari, se spune despre ei că „au ieșit la pensie”, că „s-au retras din viața activă”. Cu alte cuvinte: tinerii sunt „înăuntru”, pe scena activă a vieții, iar pensionarul – adică „bătrânul” – este deja pe un alt teren, undeva „afară”, la pensie. El nu mai face parte dintre „noi”, a devenit un om care „a ieșit din joc”, un outsider, un „cineva” fără opinie.
În familiile tradiționale, unde nici măcar nu exista noțiunea de pensie, vârstnicii se retrăgeau din viața activă doar odată cu moartea. Conform unei tradiții adânc înrădăcinate, oamenii în vârstă erau respectați pentru experiența, înțelepciunea și echilibrul lor și erau apreciați pentru munca depusă. Înțelepciunea populară exprimă acest lucru prin proverbe ca: „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, „Tinerii aleargă, dar bătrânii știu drumul” sau „Când moare un bătrân, se pierde o bibliotecă.” Aceste proverbe asociază bătrânețea cu demnitatea, experiența și utilitatea și subliniază ideea că generația vârstnică încă poate juca un rol important în societate.
Lumea modernă, munca salariată și sistemul de pensii au schimbat radical această scară de valori. Familiile s-au destrămat, iar bătrânii rămân adesea singuri. Modelul familial multigenerațional, unitar, a dispărut, iar obligația legală de a ieși la pensie la o anumită vârstă fixă are uneori ca efect transformarea bătrânilor într-o povară. Societatea, adesea, nu îi respectă pe vârstnici, ci doar îi tolerează. Nu e rar să auzi, la televizor sau la radio, tineri vorbind despre „un bătrân de 61 de ani”, ca și cum ar fi vorba despre un exemplar ciudat al unei specii pe cale de dispariție. Și totuși, bătrânețea este o parte firească și inevitabilă a vieții. Nu numai că nu ar trebui să fugim de ea – ceea ce, oricum, este imposibil –, ci ar trebui să ne rugăm să o atingem! „Este adevărat că bătrânețea este grea și neplăcută – dar nu cunosc alt mod de a trăi mult”, a spus cineva.
Din cauza conotațiilor „incorecte politic” ale expresiei, eu refuz să folosesc termenul „bătrân”. În alte țări se vorbește mai degrabă despre „persoane în vârstă”, iar în culturile latine li se spune „seniori”. La noi, însă, se aude frecvent la știri cum un tânăr reporter spune: „Un bătrân de 72 de ani a fost lovit de o mașină.” De ce nu spune mai degrabă: „O persoană în vârstă”? Sau, dacă tot știe cine este, să-i spună pe nume? Ar fi mai puțin jignitor.
Tot ce lipsește, este ca factorii de decizie, de la orice nivel, să recunoască și să dorească să valorifice cunoștințele și experiența celor în vârstă, încă activi. Fără teama că aceștia vor părea învechiți în comparație cu ei sau că ar fi „concurenți” pentru generația tânără.
Realitatea este că vârstnicii, pensionarii, sunt părinții voștri (încă în viață). Iar cei tineri care astăzi îi critică sau îi disprețuiesc pe bătrâni – dacă vor avea noroc – vor ajunge și ei bătrâni într-o zi. Totul trece, inclusiv tinerețea. Iar cei vârstnici care se bucură de o stare mintală și fizică (relativ) bună nu doresc altceva decât să fie luați în seamă, să participe la viața socială, să-și exprime opiniile și să contribuie cu experiența lor de-o viață la rezolvarea problemelor unei lumi din ce în ce mai haotice și imprevizibile. Cu alte cuvinte: să trăiască!
Ca un memento, pentru tineri: „Tinerii de azi, bătrânii de mâine!”
A bon entendeur, salut!
Adaugă un comentariu