Pr. prot Marius Maghiaru: Ilie Golopența (1901–1994), un „Drept între Popoare”, credinciosul ortodox care a salvat viața a 150 de evrei din Budapesta

Cu douăzeci de ani în urmă, am fost căutat de familia unui fost credincios al parohiei, care m-a invitat să sfinţesc o placă memorială pe strada Csanády nr. 21. (sectorul XIII, Budapesta). Surprins puţin de această chemare, pentru că îl cunoşteam relativ bine pe credinciosul despre care a fost vorba, cu o zi după sărbătoarea naţională a Ungariei, pe data de 24 octombrie 2005, am fost şi eu prezent la eveni-mentul anunţat. La faţa locului am citit textul plăcii memoriale: „În amintirea unui om drept, care, în 1944, în această casă, a salvat viaţa a 150 de oameni evrei” — şi mi-am adus aminte că, cu puţin timp înainte de moartea sa, credinciosul Ilie Golopenţa mi-a povestit că va pleca în Israel, dar atunci am crezut că va face doar un pelerinaj în Țara Sfântă.

Deci, atunci, în ziua sfințirii plăcii memoriale, mi-am dat seama că domnul Ilie a avut o parte mai puţin cunoscută a vieţii Iui, despre care eu, ca preot paroh, am aflat doar cu unsprezece ani după mutarea sa la cele veşnice. Şi nu întâmplător, căci şi fiului său, numai cu cincisprezece ani după faptele sale eroice i-a vorbit despre cele întâmplate în 1944.

IIie Golopenţa s-a născut la 25 martie 1901, în Budapesta, şi potrivit matricolei botezaţilor din parohia noastră, a fost botezat cu numele de Ilie Emil, în acelaşi an, la 8 decembrie. Părinţii lui ortodocşi, Ilie Golopenţa şi Emilia Elisabeta lzrail, au locuit pe strada István din sectorul VII. Mama era originară din Ruse (Bulgaria), şi înainte de a se cununa, a trecut la credinţa ortodoxă. Numele de botez al naşei era Emilia, însă numele de familie al naşei este greu de descifrat (Hamori?) Tatăl lui de origine română a lucrat ca inspector la compania navală ,,Magyar Folyam- és Tengerhajózási Rt”, şi în 1906 a fost transferat la Viena, unde s-a mutat cu toată familia. Tânărul Ilie şi-a început aici studiile elementare în limba germană. În perioada primului război mondial, pentru a evita ordinul de chemare, s-a înscris la şcoala militară din Pojon (azi Bratislava), apoi, după terminarea războiului s-a întors la Viena, unde a dat bacalaureatul şi s-a angajat la firma navală la care a lucrat și tatăl său.

În capitala Austriei lucrează până în 1924, când este transferat ca inspector de port al firmei sale pe partea din România a Dunării. În cei cincisprezece ani petrecuţi aici a învăţat foarte bine româneşte, iar în 1939, revine şi se stabileşte la Budapesta, unde ocupă funcţia de comandant sau meşter de portal părţii pestane a Dunării. A locuit pe strada Csanády, de aici mergând la locul lui mult iubit de muncă. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a continuat să lucreze în funcţia importantă de meşter de port, evitând să fie dus în armată. Când situaţia războiului s-a agravat în Ungaria, începându-se bombardarea ţării de forţele aliate, în 1944, este numit comandant de apărare antiaeriană a casei în care locuia, care între timp a devenit „casă cu stea”, ceea ce însemna că aici au fost mutaţi evreii din zonă, nevoiţi să-și părăsească locuinţele. Scopul primordial al acestor case de ghetou a fost ca pe evreii concentraţi aici să-i găsească mai uşor pentru a-i duce la muncă silnică sau la transportul spre lagărele de concentrare.

În casa de pe strada Csanády nr. 21 au fost adunaţi mai mult de 750 evrei. Potrivit ordonanţei apărute în vara anului 1944, o familie de evrei avea dreptul la o cameră, deci, într-o locuinţă s-au înghesuit trei sau mai multe familii. După încercarea nereuşită a Ungariei de a ieşi din război (15 octombrie1944), Horthy a fost înlăturat de la putere, conducerea ţării a ajuns în mâna fasciştilor lui Szálasi Ferenc, care a tras după sine agravarea situaţiei evreilor. Şi în ghetoul mic din strada Csanády grupe de soldaţi şi de ,,nyilas” (membri ai Partidului Crucilor cu Săgeţi, fascişti maghiari) patrulau mereu, toată lumea trăia în nesiguranţă. Comandantul de apărare antiaeriană a casei de pe strada Csanády, IIie Golopenţa, care a avut îndatorirea de a duce la îndeplinire prescrierile crude legate de soarta evreilor, a sabotat unde a putut aceste ordine. Odată, când trupe de ,,nyilas”au bătut la poarta clădirii pentru a-i duce la muncă grea pe toţi bărbaţii sănătoşi, Golopenţa şi-a dat cuvântul de onoare că în casă nu au rămas decât bătrânii şi bolnavii. Sau când a fost în vigoare interdicţia de ieşire, el a dat voie evreilor din casă ca să meargă la reprezentanţele diplomatice străine din Budapesta pentru a obţine acte de protecţie. Riscul acestui fapt a fost foarte mare, căci dacă doar unul dintre aceşti evrei ar fi fost prinşi pe stradă, Golopenţa ar fi fost sancţionat grav. La parterul clădirii, cu aprobarea lui Golopenţa, a fost amenajat un spital patronat şi de Crucea Roşie, unde alături de îngrijirea bolnavilor au fost adăpostiţi medici şi asistente medicale evrei, care astfel au putut scăpa de deportare. Aici a făcut cunoştinţă cu o tânără chimistă, Olga Bajor, care şi ea s-a îngrijit de bolnavii aduşi aici. S-au îndrăgostit, şi la scurt timp după terminarea războiului s-au şi căsătorit. Unicul lor băiat, care a devenit medic la salvare, Paul Golopenţa, a fost botezat tot în capela românească din Budapesta.

În casa supravegheată de Golopenţa a trăit şi un băieţel de 12 ani, Tamás Neufeld. Pentru el, familia lui nu a reuşit să obţină scrisoare de protecţie (Schutzpass), de aceea exista pericolul că va fi transportat în ghetoul mare. Într-o zi a şi apărut un grup de poliţişti şi ,,nyilas” ca să-i adune pe cei care nu aveau acte de protecţie. Copilul Neufeld, simţind primejdia, a bătut la uşa lui Golopenţa. El l-a luat de mână şi s-a dus cu el la etajul 4, unde băieţelul a fost predat unei familii creştine, care l-a ascuns sub patul din dormitor. Patrula a intrat şi în această locuinţă, dar pentru că soţul era pe front, au stat numai de vorbă cu membrii familiei şi au plecat fără să caute ceva în casă. La multe minute după ce a dispărut patrula, micul Neufeld a putut ieşi de sub pat, şi s-a întors în camera bunicilor, care dispuneau de scrisoare de protecţie. Mama lui Neufeld a fost transportată la Auschwitz, era încă în viaţă când lagărul de concentrare a fost eliberat, dar nu a mai ajuns să-I vadă pe fiul său. Episodul descris a fost înregistrat mai târziu într-o carte, al cărei autor a fost acel băiat care s-a ascuns sub pat şi căruia din cauza emoţiilor aşa de tare i-a bătut inima că a crezut că va fi auzit de poliţişti. Și acest tânăr, cam cu cincisprezece ani în urmă, cu numele de Vitray Tamás (1932—) a devenit cel mai cunoscut comentator de sport al televiziunii maghiare. (Vitray Tamás: Kiképzés Instrucție], Budapesta, Ed. Magvető, 2008) Numele şi persoana lui înseamnă pentru mass-media din Ungaria ceea ce a reprezentat Cristian Ţopescu (1937-2018) pentru jurnalismul românesc.După terminarea războiului, Ilie Golopenţa s-a căsătorit cu tânăra Olga Bajor, a cărei viaţă a fost salvată de el. Pentru că a avut funcţia publică cu sarcini specifice, activitatea Iui a fost cercetată de noile au-torităţi aleţării. Locuitorii salvaţi ai casei din strada Csanády au semnat o declaraţie despre faptele umane ale lui Golopenţa, scăpându-I de ancheta inutilă. Declaraţia celor salvaţi a ajuns în sertarul biroului lui, iar el a continuat să lucreze ca meşter de port, până la ieşirea sa la pensie din anul 1962. Băiatul lui numai la vârsta de 3o de ani a aflat întâmplător despre eroismul tatălui său. La vârsta de 91 ani, a preluat în Israel distincţia de „Drept între Popoare”, care este cea mai înaltă distincţie care se poate acorda eroilor şi martirilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului şi-au riscat viaţa, familia şi averea, pentru a-i salva pe evreii prigoniţi. În ultimii ani ai vieții sale am avut și eu bucuria de a-I cunoaşte personal întâlnindu-ne des la slujbele duminicale din Capela ortodoxă română din Budapesta. Când am fost student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu şi am venit acasă în vacanţă, mereu s-a interesat despre viaţa din România. Am vorbit atât româneşte cât şi ungureşte, maghiara lui era exact aşa cum o descria Tamás Vitray în cartea sa, vorbea cu un accent nemţesc. L-am văzut întotdeauna vesel, mulţumit de toate cele primite de la Dumnezeu. A rămas credincios fidel al Capelei ortodoxe române din Budapesta, unde a fost botezat, unde I-a botezat pe fiul său şi de unde a plecat spre împărăţia lui Dumnezeu. A trecut la cele veşnice în ziua de 24 ianuarie 1994, slujba înmormântării fiind oficiată de persoana mea modestă şi de fostul paroh al Budapestei, dr. Petru Mândruţău.

La 31 de ani după mutarea sa la cele veşnice, la 20 de ani după inaugurarea plăcii sale memoriale, şi la aniversarea a 125 de ani de la infiinţarea Parohiei Ortodoxe Române din Budapesta a sosit momentul să ne aducem aminte de o persoană mai puţin cunoscută a comunităţii româneşti din Ungaria, Ilie Golopenţa, salvator al multor oameni prigoniţi din cauza credinţei şi etniei lor.

În veci să fie pomenirea lui!