MIRELA  CRÂSNIC: Mihail Diaconescu și personajul Alexandru Ghica din romanul „Speranța”          

Întâmplător sau nu, pe 8 noiembrie 2025 aveau să fie repatriate osemintele ultimului domnitor al Moldovei – Grigore Alexandru Ghica și tot pe 8 noiembrie 1937 s-a născut scriitorul care a fost atras de personalitatea acestui domnitor căruia i-a dedicat un roman cu tentă istorică intitulat „Speranța”, este vorba despre scriitorul Mihail Diaconescu – unul dintre cei mai importanți scriitori enciclopediști pe care i-a avut România, cel care avea să fie propunerea României în 2013 pentru premiul Nobel în domeniul literaturii. Poate că, de acolo, din lumea de sus, Mihail Diaconescu a făcut lobby în fața porții Raiului pentru acest personaj istoric – Grigore Alexandru Ghica care, iată, că iese din negura istoriei și ne atrage atenția după 168 de ani de la moartea sa.

Pe Mihail Diaconescu nu l-am cunoscut, deși am fost contemporani, iar în 2005 devenea cetățean de onoare al orașului Brad, dar am cunoscut-o recent pe soția sa, pe Corina Vlad Diaconescu, iar una dintre studentele profesorului Diaconescu a fost prietena mea Monica Dușan, muzeograf la Muzeul Etnografic din Brad, care mi-a vorbit într-un mod apreciativ despre profesorul său de la Facultatea de Filologie din București, despre seriile de la Vulturești, despre cultura și erudiția acestui scriitor, despre influența pe care a avut o asupra sa Bartolomeu Anania, o influență teologică care poate că nu era întâmplătoare deoarece tatăl scriitorului era preot, ba mai mult unul din profesorii săi de la facultate a fost nimeni altul decât Nichifor Crainic, cel care în anii aceia de prigoană comunistă avea să se ascundă la Blăjeni, așa cum amintește în cartea sa autobiografică – „Zile albe, zile negre”.

Dumitru Stăniloaie spunea despre Mihail Diaconescu: că este „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești, începător al scrisului nostru viitor”. Autor a zece romane cu tentă istorică, premiat de către Academia Română cu premiul „Mircea Florian” pentru tratatul său intitulat „Prelegeri de estetica Ortodoxiei”, cărțile lui Mihail Diaconescu au fost publicate în limbile: germană, franceză, engleză, rusă, italiană.

Plecând de la monumentala lucrare „Istoria literaturii daco-romane”, Mihail Diaconescu continuă cu romanele istorice și își alege ca personaje de roman tocmai acele personaje istorice mai puțin cunoscute, dar care s-au afirmat în momente de criză și au avut un rol important, cultural sau istoric, în spațiul românesc, cum ar fi: Dionisie Areopagitul, care a trăit în secolul V-VI în Dacia Pontică, sau în romanul „Sacrificiul”, care este o carte omagiu adusă centenarului și în care prezintă personajele care au activat pentru împlinirea unuia dintre cele mai frumoase momente ale istoriei noastre – Marea Unire de la 1918, cum ar fi: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Hossu, Ionel Brătianu, Aurel Lazăr, Traian Moșoiu etc., sau Pârvu Mutu, vestitul zugrav de biserici care îi permite să intre în epoca în care a domnit Constantin Brâncoveanu, sau a prezentat personalitatea retorului Lucaci, cel care a fost catalogat profesorul Movileștilor, iar prin analiza vieții acestuia scriitorul intra în perioada umanistă/ renascentistă de factură românească, dar ne prezintă și viața muzicianul şi savantul Ioan Căianu-Valachus care a ajuns episcop romano-catolic în Transilvania sau ne povestește despre Arhidamos, protagonistul romanului „Călătoria spre zei” (1982), care a fost ambasador al dacilor în Roma lui Iulius Cezar. Perioadele istorice ale românilor cu care Mihail Diaconescu a rezonat au fost: perioada dacică, Reforma, Renașterea, „barocul” ardelean, vremea lui Brâncoveanu, romantismul prepaşoptist, epoca Unirii. Dar cărțile sale nu sunt cărți romantice sunt cu siguranță cărți care au la bază o temeinică și serioasă documentare plecând de la arhive, totul fiind îmbrăcat în haina cunoașterii și profunzimii teologice, căci personajele sale au o misiune pe care trebuie să o împlinească în momentele critice ale istoriei noastre.

Personajele acestea sunt puțin cunoscute publicului larg, dar Mihail Diaconescu le-a ales pentru că ele întruchipează „caracterul tragic, eroic și sublim al românilor”. Cărțile sale sunt de fapt adevărate fresce în care personajele alese se dezvoltă și creează, poziționate fiind la limita dintre spiritualitate și istorie. Iar dacă astăzi domnitorul Grigore Alexandru Ghica revine în actualitatea și memoria noastră recentă înseamnă că Mihail Diaconescu a avut dreptate să-l aleagă ca personaj al romanului său intitulat „Speranța”.

Dar cine a fost acest domnitor? A fost ultimul domnitor al Moldovei înainte de alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. A fost un copil a doi părinți care proveneau din familii foarte bogate: Ghica și Sturdza. Părăsit de mamă și rămas în grija tatălui care s-a ocupat de educația lui, dar nu a putut suplini niciodată dragostea maternă, Grigore Alexandru devine un june frumos, rafinat, vorbitor a patru limbi străine, dar și foarte sensibil la farmecele femeiești. S-a căsătorit la 21 de ani cu fiica lui Ioniță Sandu Sturza, care era gospodină, dar nu avea prea mari înclinații artistice sau intelectuale, așa încât căsnicia se aplatizează repede. Se va îndrăgosti de Anicuța Catargi care era o frumoasă de 22 de ani, căsătorită cu un boier bogat și bătrân. Cei doi se vor îndrăgosti și vor forma împreună o nouă familie, dar Anicuța a murit la naștere în Chișinău, după ce îi dăruise Grigore Alexandru Ghica două fete. Cuprins de remușcări, Grigore Alexandru Ghica se duce în pelerinaj la sfântul mormânt de la Ierusalim și are pentru prima dată-n viață gândul sinuciderii.

Ca să-și revină și să uite de tragedia care i-a marcat viața, Grigore Alexandru Ghica pleacă la Paris, iar în cimitirul în care intrase, ca să viziteze mormintele poeților și scriitorilor francezi, își va cunoaște cea de a treia soție, pe franțuzoaica Eufrosina Leroy. S-au căsătorit și o va aduce la Iași, unde vor trăi timp de zece ani timp în care Grigore Alexandru Ghica devine domnitor al Moldovei. Tronul va fi cumpărat de la turci, cu 100.000 de galbeni, de către tatăl său Alecu Ghica, dar fiul său nu va fi domn decât puțin timp, între 1849 și 1856. Dar în acest interval de timp, domnitorul Moldovei a luat măsuri cu caracter reformist, pe măsura educației sale: în primul rând a redus taxele pentru a îmbunătăți nivelul de trai al poporului, ceea ce nu mai făcuse niciun alt domnitor înaintea sa și nu o fac nici conducătorii de azi, pentru că toți domnitorii erau preocupați în primul rând să adune bani ca să poată licita la următoarea licitație a tronului, a înființat jandarmeria și departamentul lucrărilor publice, a redus numărul zilelor de muncă gratuite prestate de țărani și a desființat dijma, a introdus limba română ca limbă de predare în toate școlile de pe teritoriul Moldovei, înființat o școală de filosofie și una de drept, o școală de moașe și una de chirurgie, a creat un institut de ajutorare a copiilor orfani sau abandonați, precum și a femeilor sărace și însărcinate, a dezrobit țiganii statului, a decretat libertatea presei și a introdus telegraful ca mijloc de comunicare.

Însă măsurile luate de domnitor nu au convenit tuturor așa încât, rivalii săi politici îi vor creiona o imagine negativă, care se construiește în jurul acestui domnitor ce dezvoltă astfel o anxietate și o ipohondrie de care încearcă să scape refugiindu-se la mănăstirea Neamț. În urma unor intrigi el este însă înlăturat și ia drumul exilului spre Franța, unde trăiește timp de un an și sfârșește prin a se sinucide, trăgându-și un glonț în cap.