Dr. LYA BENJAMIN: La temelia României Mari rămâne și piatra pusă de evrei

„La temelia României Mari rămâne şi piatra pusă de noi”. Sunt cuvinte scrise în primul articol dedicat Unirii, apărut în ziarul Curierul Israelit, 29 nov./12 dec. 1918. Constatarea exprimă o realitate istorică recunoscută şi de unele personalităţi ale vieţii politice româneşti. Dovadă: adresa nr. 2385/2 mai 1921 a Ministerului de Război: ,,Stimăm şi iubim pe cetățenii evrei — se scria în document — întrucât au contribuit la mărirea Patriei şi şi-au făcut cu prisosinţă datoria, soldații evrei luptând în aprigele lupte cot la cot cu soldaţii români”. Această recunoaştere vine după următoarea declaraţie a regelui Ferdinand, făcută unei delegații a Uniunii Evreilor Români în anul 1917: ,,Nu m-am înşelat că toţi locuitorii de pe pământul românesc, fără diferenţă de religie, de origine sau de rasă, sunt animaţi de aceleaşi sentimente înalte de fraternitate“. Desigur, înfăptuirea Marii Uniri a fost o necesitate istorică, dar, fără război, este îndoielnic că ea s-ar fi realizat. În atari condiții, contribuţia evreiască nu putea fi subapreciată. În acest sens, dr. W. Filderman demonstrează cu date şi fapte incontestabile că la război au participat 23.000 de ostaşi evrei, respectiv 10% din totalul populaţiei evreieşti aflate atunci în Vechiul Regat; pe câmpul de luptă au căzut 882 şi peste 800 au fost decoraţi. Dar dovezile eroismului evreiesc nu sunt numai cifrele, ci zecile şi chiar sutele de cazuri de vitejie consemnate ale soldaților evrei, cazuri relatate nu doar în presa evreiască, ci şi în cea românească. Aşadar, implicați în lupta pentru făurirea Unirii, era firesc ca şi pentru evrei Unirea să fie tot un eveniment de importanţă istorică, ca şi pentru confraţii lor români.

Harta: Wikipedia

Este, însă, de menţionat că, deşi făurirea României Mari a fost rezultatul participării României la Primul Război Mondial, unirea politică a teritoriilor eliberate cu Vechiul Regat s-a infăptuit pe cale democratică, punându-se la vot în cadrul unei Adunări a reprezentanţilor populaţiei din provinciile respective. Prima Adunare de acest fel a avut loc la Chişinău unde, pe 27 martie 1918, s-a întrunit Sfatul Ţării într-o şedintă solemnă, hotărând, cu 86 voturi pentru şi trei împotrivă, Unirea Basarabiei cu România. La 14 octombrie a aceluiași an este convocată la Cernăuţi Adunarea Constituantă, care hotărăşte Unirea Bucovinei cu celelalte Ţări Româneşti într-un Stat Naţional independent. Ultima Adunare Natională are loc la Alba lulia la 1 decembrie 1918, cu participarea a 1228 de delegaţi aleşi în circumscripţiile electorale, precum şi de diferite instituții şi organizaţii politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase ş.a. Adunarea a aprobat hotărârea de Unire necondiţionată şi pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Cu această Unire s-a incheiat procesul de făurire a Statului Național Unitar Român. Rezoluţia privind Unirea Transilvaniei cu România proclama, printre altele, următoarele principii fundamentale, „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare; fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizii din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-I alcătuiesc; egală îndreptăţire şi deplină Iibertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat; înfăptuirea unui regim curat democratic în toate domeniile vieţii publice; desăvărşită libertate de presă, asociere şi intrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti”.

Nu întâmplător au salutat evreii cu entuziasm acest document. Curierul Israelit, în articolul publicat la 12 decembrie 1918 scria, „Trăim în România Mare. Rezoluţia de la Alba lulia este MONUMENTALĂ. Se recomandă să fie citite atât rezoluţia, cât şi comunicatul dat de Maniu, Goldiş şi Popovici, în numele Consiliului Naţional din Transilvania, care declară că toate drepturile evreilor de acolo vor fi respectate şi că antisemitismul e anticultural şi antidemocratic“.

Şi românii din Bucovina şi Basarabia au proclamat Unirea după ce au obținut adeziunea celorlalte naţionalități, nemţii, evreii şi o parte din ruteni. O moţiune de adeziune la hotărările Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia au adoptat evreii ardeleni domiciliaţi în Bucureşti, întruniţi în ziua de 18 martie 1919. În moţiune se arată că „aderă din inimă şi cu multă satisfacţie la programul cuprins în acest act, având în vedere că cele prevăzute corespund întrutotul principiilor liberale şi democratice ale vremurilor actuale”. Ziua Unirii a fost sărbătorită an de an; se oficiau tedeumuri în Bucureşti la Templul Coral, la Sinagoga Mare, la Templul „Unirea Sfântă”. Cu ocazia implinirii unui deceniu de la acest eveniment istoric, şef-rabinul I. I. Niemirower a rostit o cuvântare memorabilă la Templul Coral, comparând istoria românilor cu istoria antică a Israelului. Şef-rabinul a relatat povestea din Biblie a Unirii triburilor lui Israel. „Regele Saul, prin victoriile armatei sale, a devenit prim rege al evreilor; regele erou David a ridicat statul evreu la rangul unui important factor politic, cultural, iar culmea dezvoltării o sărbătorim în zilele lui Solomon, care a construit Templul Păcii. Acest capitol sublim din istoria sfântă a lui Israel — conchidea şef-rabinul — este şi o oglindă a istoriei moderne a României. Instinctul politic al poporului român s-a unit cu înţelepciunea conducătorilor şi a patrioţilor, astfel că România Mare a devenit o realitate istorică“.