Democrația și bibliotecile

Despre libertatea de a citi și memoria fără frică

Există o imagine pe care istoria o repetă cu o încăpățânare simbolică: ori de câte ori libertatea se clatină, primele care ard sunt bibliotecile. Nu podurile, nu palatele. Cărțile.

Dictaturile au înțeles că memoria unui popor se poate cuceri prin distrugerea cuvintelor sale. De aceea apar liste de cărți interzise, rafturi golite și autori condamnați la uitare. Focul nu mistuie doar hârtia, ci și dreptul unei comunități de a se privi în propria oglindă.

Poate că unul dintre cele mai sigure criterii ale unei democrații se află într-o bibliotecă. Acolo se vede câtă încredere are o societate în propriii cetățeni. O cultură sigură pe valorile sale nu se teme de cărțile dificile. Le păstrează, le citește, le discută.

Biblioteca nu este un tribunal moral. Pe rafturile ei pot sta, alături, oameni care în viață nu s-ar fi întâlnit niciodată: sfinți și eretici, umaniști și rătăciți, creatori de geniu și oameni cu biografii controversate. Cultura nu îi absolvă, dar nici nu îi șterge. Îi păstrează pentru a putea fi înțeleși.

În România de astăzi, dezbaterile privind legislația memoriei istorice și combaterea extremismului au readus în spațiul public întrebarea locului pe care îl acordăm unor autori și oameni de cultură ale căror biografii sau idei politice au devenit controversate. Dincolo de disputele juridice, rămâne o întrebare culturală fundamentală: putem înțelege trecutul doar prin interdicție sau și prin lectură critică?

Nimeni nu contestă necesitatea condamnării antisemitismului, rasismului și ideologiilor totalitare. Memoria victimelor este o datorie morală. Dar marile democrații occidentale au ales, în general, nu calea uitării, ci calea contextualizării. Au continuat să studieze autori dificili, precum Martin Heidegger, Ezra Pound sau Louis-Ferdinand Céline, fără a transforma studiul lor într-o formă de aprobare.

Au înțeles că educația este mai importantă decât tăcerea.

Această idee se întâlnește cu una dintre marile teorii ale secolului XX: Roland Barthes afirma că autorul „moare” în clipa în care textul începe să trăiască. Opera nu mai aparține exclusiv biografiei celui care a creat-o, ci intră în dialog cu cititorii și cu timpul. Umberto Eco vorbea despre „opera deschisă”, iar Hans-Georg Gadamer despre întâlnirea permanentă dintre text și fiecare generație.

Cultura nu este un muzeu de sentințe. Este o conversație.

O democrație matură știe să păstreze echilibrul dificil dintre memorie și libertate. Ea apără victimele istoriei, sancționează ura și propaganda extremistă, dar are și încredere în puterea critică a educației.

Pentru că o societate care își ascunde trecutul nu devine mai morală. Devine doar mai fragilă.

Bibliotecile nu păstrează oameni perfecți. Păstrează oameni reali, cu lumini și umbre. Iar cititorul este chemat nu să idolatrizeze, dar nici să uite, ci să înțeleagă.

În fond, libertatea începe, aproape întotdeauna, cu o pagină deschisă.

Irina Airinei
doctor în filologie